poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-07-05 | |
O casă mândră, tristă, sumbră,
Străină la o margine de sat, Își plânge suferința-n umbră, Printr-un adânc și dureros oftat. Padurea care-i e vecina Cu mare jale o privește blând, Iar frunzele căzând suspina Și se aștern tăcute la pământ. Tăticule, trecuta-ți viața Și chipu-ți a rămas sculptat în timp; În suflet dăinuie povața De-a respecta adânc pamântul sfânt. De a iubi țărâna gliei Și casa care ne-a veghiat de mici, Duiosul tril de ciocârlie, Neobosita muncă la furnici. De a iubi profund poporul În sânul căru-i am născut de ani Și să nu fim ca trădătorul, Care-i orbit mereu de gologani. Sa nu uităm de omenie, De bunul simț, de adevăr, de rost, Că vom muri pentru vecie Și vom rămâne cu un nume prost. Să nu uităm de obiceiul Ce secole a fost păstrat de neam, Că astfel ne pierdem temeiul Și vom rămâne un popor orfan. Să ne iubim copii, bunii, Strămoșii, parinții și meleagul Și sa nu fim barbari ca unii, Să ne aștepte-n mii de lacrimi pragul. Doar doi părinți avem de sânge, Pe care însă Dumnezei ni-i ia Și sufletul atunci se frânge, Și jalea este foarte-foarte grea. De-aceea ne zicea-i, Tu, Tată, Să știm la vreme a iubi ce-avem Ca să nu regretăm vreodată Și să rămânem în amar blestem. Că viața trece în neștire, Că timpul ni-i de mii de ani dușman, Că totul trece cu mâhnire, Cu munca și cu zâmbet an de an. Tăticule, iubite Tată, Mă-ntreb, de ce-ai ales al morții drum Și ai lăsat a vieții toată Deșertăciune prefăcută-n scrum? Pe mama care-ți duce dorul Și care plânge-amarnic lângă prag; Și ți-a rămas mândrul feciorul Care-ți era atât-atât de drag. Și nu ai fost Tu socru mere, Căci tinerel Tu, Tată, l-ai lăsat Și a rămas atâta jale, Și lacrimi grele, și amar oftat. Iar fiicele, speranța voastră, Cândva priveau la viața, da, zâmbind, Acuma stau lânga fereastră Și te așteaptă în zadar plângând. Iar nepoțeii nu-nțeleg ușor, Că drumul lui Bunicul s-a sfârșit, Că oamenii cu toții mor, Că asta ni-e de sus la toți sortit. Că viața este fum și-i scurtă, Că trebuie trăită cu un rost, Că dacă trece ca la hurtă Te pomenești că parcă nici n-ai fost.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate