Într-o zi, aflat ca omul prin oraș cu niște treabă,
Mă trezesc că un cipezer mă oprește și mă-ntreabă:
-N-nene, n-nene, c-cer ier-tare, dacă s-sunteți așa b-bun,
A-am ș-și eu o î-întrebare, aș putea ca să v-o pun?

-Fi-ți-ar naibii orientarea, dacă tot îti place actu’,
Du-te acasă, prostovane, și-apoi pune-i-o lu’ tac’tu!
-N-nene, n-nene, v-vreau s-să întreb, dac-așa, n-nu cumva ș-știti
U-unde-anume e-n o-oraș Ș-școala p-pentru Bâl-bâlbâiți?

Mă uitai la mozomaină de la cap pân’ la picioare
Și-mi făcui de trei ori cruce de așa o arătare:
Doi cercei într-o ureche, jos în glezne pantalonii
Și în cap o șapcă-ntoarsă, clar inscripționată: Sony.

Și-uite-așa, deși fusesem speriat parcă de moarte,
Mi-am venit atunci în fire și l-am tras mai deoparte:
-Măi băiete, stai pe pace și a ascultă-mă pe mine:
Las-o naibilor de școală, că te bâlbâi foarte bine!