Când nu sunt inspirat, trăiesc doar,
unul din avantajele vieții
în comparație cu poezia,
pe care o simt ca pe un partener
într-o afacere pe care nu o înțeleg prea bine.

Când sunt inspirat,
asta nu înseamnă că pot scrie poezie,
pentru că lucrul acesta simplu și complicat
pe care îl numim "poezie"
scapă întotdeauna doriței mele patetice
de a vedea esnța vieții.

Esența poeziei este viața, știu,
dar viața nu e în stare să ofere un efect poetic
de una singură.

Ar fi nevoie de mai mult, sau de mai puțin,
ceva ce cîștigi atunci cînd pierzi,
și numai când ești la pămînt.

Când trăiesc,
știu că poezia este undeva pe aproape,
încercînd din greu să se mențină în viață,
doar pentru mine,
doar pentru acele zile în care sunt trist
și aproape inspirat,
în așa fel încât să pot scrie un vers
sau măcar să spun niște cuvinte inteligente.

Viața mă inspiră,
dar poezia nu-mi este de nici un folos la trăit,
nici în lupta mea de a scrie ca și cum aș trăi
și nici în dorința de a trăi ca în poeme.

Când încă respir și sunt conștient de asta,
știu că poezia poate apărea în orice moment,
și știu că nici o lacrimă nu este de ajuns
să înlocuiască o pierdere de care sufăr
în același fel în care aș simți o durere necunoscută
care vine dinăuntru,
unde poezia și viața sunt unul și același lucru.


(preluat din "Cât de departe am mers" - ed.Limes, 2008)