Fă-mă să-mi fie dor de ceva,
să-mi amintesc cuvântul acela
nespus

In plină zi
o mână din umbra ta să-mi arate luna
iar alta undă să-mi dea binețe

Lumina să ajungă la tine
prin urechile acului cu care-ți țes
frunze adiind pe cămăși cu mâneci suflecate

Să-ți fie cald și bine
în fiecare primăvară

Iar eu
eu să nu fug uimită că apari nitam-nisam;
pe urme nici un călcâi vulnerabil să nu las,
sa fiu știutul tău gând
la un pas de gândul-aripă

Să hărnicesc de câtă viață am sub pleoapă
și sub porii de rouă
visați sau daruiți de sânziene,
apoi dincolo de clipă să cant

În noaptea nudă ploaia de flăcări sub răni
spălând singurătăți
să știe rostul ei când plouă!
Iar tu,
tu să-mi crești, așa, sub riduri răzlețe
doar zâmbete
și dimineți…