Se sfărâmă cu zgomot ziua
într-un întuneric moale și cald
cu miros de ploaie.

*

Străduțe înguste cu pași grăbiți –
toți, spre aceeași stație matinală
nu știm cine suntem și cum
doar ne îngrămădim în autobuzul de praf
ce vă este vouă simt că-mi este și mie
ne împrumutăm stări
de oameni cenușii, obișnuiți, mecanizați.

știu că sunt cea mai îndrăgostită femeie când plouă
am picioarele goale-n pantofi
se destrăbălează-n fusta mea largă
vântul
starea mea de acum e ca furtuna ce-o să vină
conturată într-un creion albastru de ochi

locul meu la geam e tăcere
ca un poem ce se scrie cu stropi de vânt,
din presiune atmosferică, poluare fonică, aglomerație caldă și ploaie,
întregit din bilețele cu tot felul de noțite împrăștiate prin geantă,
fard de zi și-un băț chinezesc de păr.
Cred că mă visează cineva
așa cum iubesc cu patimă ploile și dormitorul îmtunecos,
un bărbat derutat între ce-ar fi și-ntre ce este
care simte ce-i interzis și-i place
un fel de mers pe sârmă – totul sau nimic!

*

Clădirea cu porți roșii, stația unde cobor
(moș Viteză de fiecare dată oprește mai la vale)
încă doi pași, apoi
coffee time scurt, cifre, taste, dosare
și convorbiri telefonice terminate cu “bine, bine, pa”
Se destramă ploaia și se prelinge ziua întunecoasă și caldă
lăsând furtuna să curgă
în legea ei de mătase.