Loveai stol de zăpezi cu aripile și
pe umerii tăi strânși, ca sfere prinse-n cub,
în joc pocneau, din bici, muscalii beți, deși
atunci eram pe-atât, deasupra, cât ei sub.

Îmi adormeau păuni în călimări, pe când
veneau corbi suri, prea lăcomiți a bea decât
prin rana șerpilor învârtitori, la rând
din albul tău, mai fum, de nume-al nu știu cât.

Plecai, tăind ninsori cu șase colțuri, dar
veneai, cu mai puțin o dată, cam pe trei,
sub sănii, urme de troiene, umed ne-ar
ascunde, în corali, de maluri, doar să vrei.

Și-acum, când neaua de alt an e nor sătul,
învăț că te-am iubit prea mult, dar nu destul…