E un soi de apropiere între noi
de când te-ai coborât de pe creanga de aur
e o nălucă verde care se plimbă printre încheieturile noastre
te pipăie cu piciorușele, pe mine cu mânuța de iarbă

e acolo la colț de pat o umbră stafidită care ți-a luat
pentru o secundă locul
eu nu pot să respir, cred că sunt un amfibian

e o piatră(vezi, vezi că ți-a picat de la inimă)
nu te mai jena, varsă totul pe tavă
știu că nu poate fi decât un miraj capturat de întuneric
chipul tău metalic

și la urmă să lași semințele sau cojile de semințe
să plutească deasupra tăvii
pentru că aburul privirii mele
e ca un duh peste tavă; nu merit decât coji.