Așteaptă-n pervazuri culorile, care
sunt piedici oglinzii cu-azur învățate
și, dinspre amieze, furtuni de plecare
sparg sticla ferestrei, pe unde ea scoate

pretexte cu lavă în carne, ce schimbă
alături poeme, bat singure cuie
în mâini dăltuite și-n cruce de limbă
trecute prin clopote surde, că nu e

mai lacrimă verdele mării când trece
renașterea spaimei, de nori șlefuită,
cu pumnii de sori strânși în umbra lui rece,
cu fața spre ploi, care-l șterg și îl uită.

Nu știe (și plânge topită-n secundă)
că-n ea Universu`-a-nceput să se-ascundă.