Fara rost...


o noua zi apare-n geam
si este clar ca-i dimineata,
iar el, poetul sta gandind...
la viata.

sa-nceapa el acum sa scrie?
mai are oare-acum vreum rost
sa scrie-o noua epopee
din tot ce-a fost?...

incepe-ntr-un tarziu povestea
unui batran ce-abia mergea
pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
pe calea sa...

e frant batranul din poveste,
iar autorul suparat
ii striga parca-n ghilimele:
"cazi la pamant, batran stricat."
si el cazu...
puterea parca i se scurse,
iar inima abia ca-i bate
si palmele batatorite
strangeau usor iarba uscata.
se duce...se stinge-n fiecare clipa,
o carte sfanta-i cade din manta,
abia c-o vede si sopteste:
"Doamne, ia-ma in Imparatia Ta."
n-avea nimic in lumea asta,
n-avea copii, n-avea nici casa
era doar el, nimic mai mult
si chiar puterea lui il lasa.

ii striga-ntr-un tarziu poetul:
"sa nu cumva sa mori, batrane
caci viata ta e-n mintea mea
si de tu mori, ce-mi mai ramane?"
nu apuca insa s-asculte
cuvintele acelea ne-ntelese;
inchise ochii si muri
in ierburile dese.
"iar m-ai tradat, batrane!"
striga poetul cu putere;
"ce pot sa fac sa te renasc,
batran stricat...plin de durere?"

s-a dus povestea inceputa,
s-a dus creatia de o viata
pana si eroii-mi mor
de dimineata...