Invers proporțional și reîncarnat în țigară,
Sug viața dintr-un pom cu rădăcina-ntr-o călimară;
Iar scrumiera, veșnic locaș de-nchinăciune,
Am curățit-o fără ca să las întinăciune.
Și parcă plâng copacii înfloriți
Când cântă Costi cu DeVito cei voinici,
Dar parcă-s surd de complimente și-mi învie
Ideea de morfină pentru veșnicie.

*
Eu sunt tavanul din perete
Cu găuri precum un burete,
Cu dinții albi precum un hârb,
Cu limba mută ca un sârb.
Dansăm finalul cel ce vine,
Pe ritmuri americo-latine,
Căci Vijelie are de cântat
Balada secolului desfrânat.
Cum biblic părăsește viața
Va arde veșnic rupând ața,
Și focul cel dintâi va crește
Peste fetițele cu pește,
Peste hoți de vieți frumoase,
Peste cei ce-aduc angoase.

*
La cheful surd m-am zvârcolit
În pat cu blonda de argint,
Care mă face să tresalt
Veșnic la un nivel înalt.
Și poate când țigara i se-aprinde,
Voi ști când caută colinde,
Căci peste brazii-nflăcărați
Doar blondele-ncălzesc cârnați.

*
Plăteam la colțuri fără rost
Cu corpul zvârcolit și prost,
Căzut printre bancnotele pierdute
Pe niște curve nesatisfăcute.
Și mărul din gât a căzut,
Ce faci, Adame? Ce-ai făcut?
Iar tu, stimată Evă, fericire,
Prințesă ajunsă la știrbire,
Ce vise frecventezi prin minte?
Crezi că te place-al tău părinte?
Crezi că iubirea se bazează
Pe faptul că... te cenzurează?
E... doar grotesc să crezi așa...
Îmi pare rău... Așa-i femeia...

*
Și mă uitam eu fără dinți
La un televizor; părinți,
Priviți copil cuminte, chior,
Ce teme face, silitor,
Și n-am cuvinte să vă-nvăț
cum să mâncați rahat pe băț;
și n-am eu pastă să mă spăl
Pe dinții mei de silitor;
Și nu am pâine să vă dau,
Căci tot ce pot e să vă iau.
Eu nu-s perfect, nici măcar
Cât e o floare în ierbar,
Nici cât o fi un cerc rotund,
Nici cât e viața fără fund.

*
Și te mai obosesc un pic,
Să vezi că sunt doar un nimic,
Să uit tortura de-a privi
Cum alții au cu ce a fi,
Cum alții știu ce-i bogăția,
Pe când eu am doar... poezia.