I

Din lumea nevăzută, apar șoapte
ce povestesc legende efemere,
îmbrăcate în straie deșarte.
Noaptea-n arome de măcel și de himere
așterne umbra translucidă
cu aripi terne, însă reci,
printre iluzii să închidă
un craniu mort, ascuns in teci.

Din satul căzut sub blestem
un tânar vocea ridică,
semeț. Între nobili vedem,
e cu el si dama de pică.
Un singur leac le este salvare
dar este ascuns sus în munți,
cum ca s-ar fi născut dintr-o floare
ne spun oameni la barbă cărunți
iar pe frunți le curge sudoarea,
în ochi se citesc apăsări
căci norii întunecă zarea
și a moarte croncănesc ciori.
Cu speranța-n surâsul din pleoape
se gândesc la blestemul căzut,
de un veac, doar tineri să-ngroape,
bătrânii să piardă tot ce-au avut.
Suspin a lăsat vrăjitoarea în urmă,
ocărâtă fiind de toți cei din sat
și cum demonii viața o curmă,
în urmă plângând i-a lăsat.
A sunat cam așa anatema,
dar nu se rostește nici un cuvânt,
se pierde în cețuri chiar și emblema
de nobil cu cel mai aprig avânt:
„-Mătrăguna să crească-n pridvor,
cu otravă să semene praful
rămas în urmă ca un covor
când corbi vor rămâne taraful
ce seacă și câmpul și grădina
iar ura-ntre voi să se-ntoarcă
de veți uita a cui este vina.
Molimi vor veni să stoarcă
din copii și ultimul puls
iar bătrânii totul să piardă.
Nu uitați acum ce v-am spus!”
Dar speranța continuă să ardă
căci ultima floare-i ascunsă,
în izvorul magic din munți
și de ea e apa pătrunsă,
ne spun oameni la barbă cărunți.



II

A lăsat în urmă doar praf și priviri
cu un pas grăbit și vioi
dar spre seară, nori în roiri
i-au adus în jur doar noroi.
Adăpost îi e doar pădurea
și se-ndreaptă grăbit spre frunziș.
Lumini scurte aleargă aiurea,
sunt fulgere-ascunse-n desiș.
Cu ochii ieșiți din orbite
își caută loc să se-ascundă,
aude un tropot, copite,
iar ploaia în jur îl inundă,
privește cu teamă, rasuflă cu greu,
într-una privește-nainte.
Ar pune întrebări mereu
dar nu mai are cuvinte.
Săgețile, arcul, îi sunt de prisos,
e-ntuneric, e singur. E frig.
Urlă spre cer dar fără folos,
în față totul îi pare un dig.

III

Dimineața îl găsi întins
parcă hăituit de furii,
cu suflul slab, aproape stins,
în marginea pădurii.
Sprijinit parcă de umbră
se ridică, face-un pas,
ca un mort ce încă umblă.
Dar de mers i-au mai rămas
încă doua nopți sau zile.
Arșița îl arde, uscată,
privirile îi sunt senile.
Mai privește-n urmă odată.

Șfichiuit de raze tăioase
începe urcușul pe munte,
cu stâncile dure, sticloase,
șlefuite de vânturi crunte.
În jur nu vede cum noaptea se lasă
și merge mereu înainte,
pândit în neguri de ceața deasă
iar umbra, din urmă îl prinde.
Lumina lunii e neclară,
ofilește în palida vrajă
a razei pierdute ce zbiară,
în ecoul de stânci fără strajă.
Orbește pășește cu teamă,
se-mpiedică in margini de-abis,
prăpastia adâncă îl cheamă.
Privește în ea ca în vis.
Îi atârnă în ochi un suspin
ce urlă fără voce, mut,
căci drumul acum e un chin.
Doar lupii cum urlă se-aud.


IV

Cu trâmbițe ard iar ruguri
pe stâncile goale din munți,
cu vântul ce naște noi muguri
îngropați de zeii cărunți.
În spectrul luminii precare
deschide privirea ca de mort.
Din cețuri, în zare apare
un templu străvechi și în cot
sprijinit, se târăște
apoi se ridică cu greu,
în urmă nu mai privește.
A uitat și de ultimul zeu.
Roiește duhoare de pustiu
în calea sa, apăsată sub pas,
ce domnește în vastul cenușiu
sub zâmbetul vântului fals.
Umbrele se-ntind cu gheară
ascuțită. În stare fetidă, flască,
hainele îi cad sub formă de ceară.
Noi temeri stau să se nască.

Cu soarele apus în orizont,
pe prima treaptă calcă.
În vuiet fad, ecoul bont
nu se aude parcă
și însuflețit că a ajuns,
aproape de sfârșit,
n-a observat că totul e pătruns,
în jur, de neguri. Și a amuțit.
Tot bâjbâind, ochii parcă ascultă
de umbra labirintului cețos,
sprânceana însă se încruntă
scrutând fumul cel gros.
Zărește licăr, aude șipot,
grăbit el se îndreaptă
spre susurul cu șoaptă de mort.
O clipă doar, așteaptă.
Și caută febrilînsă cu teamă,
călcând pe dalele cu început
însângerat, ce cheamă,
doar șoaptele tăcute din trecut,
acel mister în timp îngropat.
Elixirul mult dorit.
Căci din toți ce-au încercat
nimeni însă n-a răzbit.
Și răpi un susur rece
din izvorul cel firav,
dar o nouă umbră trece
peste chipul plin de praf.
Frigul l-a cuprins în grabă,
semn că moartea se așterne.
Începu apoi să soarbă
din priviri, clipe eterne.


V

Scări înalte vor să-nchidă
întuneric, umbre, vânt...
N-avea ce ochi să deschidă
și-l cutremură un gând,
nu mai simte decât teamă.
Vrea să-alerge, dar nu poate
să pășească, acum cheamă
vocea ascunsă în toate
șoaptele tăcute care,
îl ademenesc să-l prindă
sub umbrele prea bizare,
ce neclare stau să-ntindă
gheara nevăzută, fadă.
El, speriat, vrea să se-ascundă
ochii care vor să vadă
cu pleoapa grea ce inundă,
săli obscure-ntortocheate,
ca izvorul ce rostește...
Ah... izvorul din cetate,
ceva parcă-și amintește.
Vrea să bea dar nu mai poate,
constată că nu-i e sete
dar de ce vede în toate,
doar sinistre siluete?
„-Sunt oglinzi? Par șlefuite,
nici oglinzi nu par a fi....”
Dar în coțuri bântuite,
înlemni când se privi.
Doar un spectru zdrențuit,
fantomatici îi sunt ochii,
sufletul înlănțuit
sub mantia babei Dochii.


VI

Voci străine îi arată,
calea ce e de urmat.
Înrobit, face pe dată.
Trecutul este uitat.
S-a trezit, călărind noaptea
cu o coadă ruginită,
setea-și potolea cu moartea.
Furia sa dezlănțuită
se-mplânta cu o cruzime
fără margini, neoprită, în copii, în frăgezime.
Foamea îi era cumplită.


VII

Dimineața-i neguroasă,
oameni triști pășesc greoi
apăsați de ceața groasă.
Ziua plânge în noroi.
Și mai rău ca niciodată
acest blestem s-a abătut,
ploaia cade, înfuriată,
vântul crâncen a bătut.
Doar un tânăr, calm privește
iar ochii ii sunt fierbinti,
mâna-i pare ca un clește.
Dar acum, scrâșnind din dinți,
se îndreaptă pe cărare
și ia drumul spre pădure
să infrunte orice fiare,
vreme sau stâncile dure.

Printre frunzele ornate,
cu vântul șfichiuitor
încep să apară șoapte
cu glas amenințător.
Tânărul nu stă s-aștepte
în fiorii reci, pustii
și începe să se-ndrepte,
pe sub norii cenușii
către un refugiu bun
pentru a petrece noaptea
căci odihna piere-n drum,
strigoii presară moartea.
Găsind o scorbură uscată,
ghemuit dormi, sperând
dar cu inima curată
că vântul va fi mai blând.


VIII

Soarele-n liniște deplină
din murmurul pădurii se trezește,
lăsând în urmă luna plina
a nopții reci iar el privește
în față arșița ce stă să nască
un foc întemnițat de soare,
în carnea putredă și flască.
Dar tânărul văzuse-n zare,
poteci ascunse și umbrite.
Făcu ocol și până la apus,
trecu în canioane străjuite
de stânci cu forme fără puls.
Fiori de ceață, seci
smulgeau luciul din stâncă,
din neguri de prăpăstii reci
în liniștea adâncă.
Ca ascunziș găsi o grotă, când
împins de vântul aspru
ce aducea pe aripi al lupilor cânt,
în voci de candelabru.
În joacă urlă înapoi
ferit de noapte-n umbră,
se scutură în grabă de noroi.
Dar spiritele umblă.


IX

Ca un spectru răvășit
e templul. Impunător,
tolănit, abia trezit
se ridică încă-un nor
agățat în vârf de munte.
Tânărul, cu forțe noi
privește cât de mărunte
sunt cuvintele din ploi.


va urma.....