I
Privind tăcuta undă,
Pe gânduri am rămas:
Cât este de profundă
La fiecare pas;
Și totuși izvorăște
Din depărtate văi,
Apoi se risipește
Prin mii și mii de căi!
Asemenea-i și dorul
În pieptul meu sădit:
E depărtat izvorul
Din care mi-a venit,
Și-n multe lumi străine
Cărările-i se-ascund,
Dar revărsat în mine
Cât este de profund!
II
Când razele din soare,
Cătând iubirea jos,
Pe-mbalsamata floare
Aruncă voluptos
Lumină și căldură,
Eu mă gândesc uimit
Că ele străbătură
Un spațiu nefinit!
Și dorul meu își are
Un soare născător;
Un cer fără hotare
Străbate și-al meu dor;
Dar prin întunecime,
Pe drumu-i răcoros,
El vine din nălțime
Și cald, și luminos!
III
O rază diafană
Și undele de-azur
De nor și buruiană
Lovindu-se-mprejur,
O sferă-nveninată
Înfruntă ne-ncetat,
Dar flacăra-i curată
Și valul e curat!
Așa-i și doru-n lume!
În negură și spin,
Menite să-l sugrume,
Rămâne tot senin;
Nu simte și n-aude
Sarcasmul trivial:
Ispitele-i sunt crude -
Și-i pur ca un cristal!