Am deschis ochii și m-am văzut pe mine
Pe obiecte era inscripționat un singur nume
Și toți oamenii vorbeau aceeași limbă
Îmi erau cândva familiare de parcă eu -
Eu, în mintea mea le-aș fi plăsmuit
Nu difereau cu nimic de cum le-aș fi voit
Erau perfecte prin a lor esență.

Și totuși ceva îmi lipsea negândit, nespus
Poate căci încă nu învățasem a vorbi
Dar iluzia din inevitabil nu-mi oferea liniște
Amintindu-mi că lumea am voit-o în oglindire
Ca atunci când voi muri eu să moară totul
Când apocalipsa va veni înainte de vreme
Pentru mine, personal…mă flatează.

Îmi umplu sufletul cu viață muritoare
Dorințe și speranțe astupând ecoul
Vocilor ancestrale uitând de mine încet
Murind câte puțin în fiecare clipă
Arzându-mi cenușa deși e prea devreme
Ca-n final țărâna neagră să strige-n adiere
Mai lasă-mă vânt al rememorării
Să mă bucur de ultima clipă a uitării
Nu sunt pregătit nu voi fi vreodată…