am călcat peste praguri
ușile îmi lăsau zăvoare pe dinăuntru
zguduiam pereții de prea multă neputință
urlam a însingurare
mereu prin afara orelor tale
în camere decojite de iubire
cădeau pe rând urmele tale din mine
mă făceam fereastra la care nu mai priveau
copiii iarna pe înserat

ușile tale înlemniseră a nepăsare
intrigate de-o inimă bătând a destin
lasă-mi simfoniile în clin în mânecă
să ne mai mințim adevărul
pe vizorul nedeschis de ochiul tău mort

stăteam demult pe treptele furiei
nemaiștiind să urlu să plâng sau să plec
pe-un fald de rochie rupt ți-am scris
un bun rămas atât de sec
și nimeni nu aude învecinarea mea
cu pragul ușilor tale între-închise