e JoiMari când morții acasă se-ntorc
eu îmi port rădăcinile pe braț
ca pe-un pardesiu rupt în coate
călcând cu pași mici marginea tatei –
nu știu dacă aici e chiar un mormânt
se poate să fie doar lut pustiit
căruia eu tată să-i zic

orașul acesta e-un fel de cochilie goală
cu umbre hidoase rămase
din oameni pe care îi cunoșteam în altă viață –
din viața aia în care tu nu erai
și inocența purta numele meu

orașul acesta e casa mea din povești –
casa mea de turtă dulce în care
desigur
nu mai încap

e JoiMari și eu mă întorc
chemându-te alb