Îmi decojeai diminețile ca pe o portocală, tăind încet fiecare felie, îmbătându-mă amar de culoare. Înainte, zilele începeau cu un aer albastru, tresărind cu zbaterea pleoapei dinspre noapte. Apoi brațele tale și-au facut somn chiar în curbura surâsului meu și albastrul a căpătat tente roșietice, marea a prins ochi de furtună. M-ai învățat să dau la o parte norii, unul câte unul, și să-i reașez în formații tăcute pe peretele camerei, deasupra oglinzii. Să ne creștem iluziile, ai spus, frunzele mari să prindă rădăcini în scândurile de pe jos, în râul ce trece pe dedesubt. Îmi adusesem cu mine, într-adevar, casa aceea de lemn în care învățasem să ascult somnul aruncat vălătuci peste ape, când soarele ridica pe palme ceața si mi-o înghesuia toată pe ferestre. Mobilată acum și verde, prinsese drag de vocile noastre șoptite.
Cuvintele ne-au uitat cu timpul, diminețile au crescut, unele dintre ele au înflorit rouă, altele lacrimi. Trasându-mi pe piele ultima picătură portocalie, ai început să mă înveți apusul. Adu-mi un lan de grâu, îți șopteam, să ne prefacem că-i toamnă. Râzând, îmi spuneai nu știi, firele cântă chiar în momentul în care răsari.


Dar toate acestea erau doar culori: portocaliu, verde, albastru, auriu; cuvintele, cum v-am spus, se pierduseră în frunze de nufăr, în gradina aceea, pe Costa Brava, într-o singura dimineață.