Dreptul la timp într-un joc euforic
de- a râsu’ plânsu’
avea Nichita
și nu i s-a acordat până la capăt…

muzica lui, însă,
trimbulind printre necuvinte,
zboară planat înspre noi,
înainte și înapoi
pentru a se interfera
cu timpanul uimirii din retină…

cu sine începe Nichita
și cu sine se sfârșește
în o mie de destine imperiale –
om și zeu,
plămân și inimă,
ou cu iris,
soldatul- pasăre…

azi
la umbra arborelui numit Cer
ne cântă din heptacord
-cu noduri și semne hieratice pe tâmple –
un madrigal nepovestit
despre îndepărtări apropiate
și apropieri îndepărtate,
într-o hemografie demografică
a îngerilor blonzi.