Pierdută pentru mine, zîmbind prin lume treci
și eu să-mi știu osînda… să te iubesc în veci,
în veci dup'a ta umbră eu brațele să'ntind,
de-a genelor mișcare nădejdea să mi-o prind,
zîmbirea gurei crude să-mi fie al meu crez –
purtînd în suflet moarte, tu vesel să mă vezi.

Fii binecuvîntată și fericită, tu,
copil cu păr de aur ce mintea mi-o pierdù.
Veninu-amărăciunei și ani-mi pustiiți
în cumpănă ușori-s pe lîng'al tău căpriț;
și'n a mea socotință, mă simt atît de mic –
tu ești odorul lumii și eu mă simt nimic.

(…)

Atîta de frumoasă... și tot numai femeie?
Ah! am crezut o clipă că ești poate o zee,
ca marmora de rece că treci pe lîngă oameni,
din ființe muritoare nici uneia nu-i sameni,
ș'atuncea, ca în ceruri o steauă, să te-ador –
o dulce chip de înger și totuși muritor!

Da muritor... blestemul al lumii acesteia:
crezi că te'nchini la soare ș'ai adorat scînteia!
Eu caut pe'nțeleptul cel mai nebun – arate-mi
o singură femee lipsită ce-i de patemi
și eu... eu îl voi crede, în stare tot să cred,
numai a ei făptură de înger dac'o văd –

Că niciodată buza-i n'atinse-o altă buză,
că niciodată-urechea-i de-amor nu vrù s'auză,
că niciodată ochii-i n'opri c'un blînd repaos
pe-o față bărbătească… că ea nu s'a adaos
în gîndu-i sau cu fapta în rîndul altei vieți...!
Le cred, le cred pe toate… de ce nu mi-o spuneți?

Spuneți că-i ca omătul din proaspăt abia nins,
colanu٭-i nici o mînă, ca noi, i l-a descins,
că gura i-i fecioară, că ochiu-i e virgin
și mîna asta dulce ca floarea cea de crin,
că nu a strîns-o nimeni, că n'a răspuns cu strîns,
că setea de iubire pe ea n'o au atins!

Dar vai, e prea frumoasă! Putut-a sta'mprotivă
- plăcerea-ademenește, dorința-i guralivă –
acelor vorbe calde, șoptite cu durere,
ce aerul îl umplu și inima de miere?
Putut-a împotriva atîtora să steie
cînd e așa frumoasă și nu-i decît femee?

Ca toți să fiu? ca dînșii să fiu viclean fățarnic?
Să cumpăr cu un zîmbet un zîmbet iar zădarnic?
Vïața adoratei și gingașei copile
să o pătez cu umbra plăcerei unei zile
și să iubesc ca dînșii... cînd partea cea mai bună
din inima-mi și minte i-a ei pe totdeuna?

(…)

Pe maică-mea sărmana, atîta n'am iubit-o,
și totuși cînd pe dînsa cu țărn-a coperit-o,
părea că lumea-i neagră, că inima îmi crapă
și aș fi vrut cu dînsa ca să mă pue'n groapă...
Cînd clopotul sunat-au, plîngea a lui aramă
și, rătăcit la minte, strigam: unde ești, mamă?

Priveam în fundul gropii și lacrimi curgeau rîu
din ochii mei nevrednici pe negrul ei sicriu;
nu știam ce-i cu mine și cum pot să rămîn
în lume-atît de singur și-atîta de strein
și inima-mi se strînse și viața-mi stà în gît –
dar ca de-a ta iubire tot nu am plîns atît!

(…)

A mamei amintire, eu unu'n stare-am fost
să ți-o sacrific ție și sunt atît de prost
încît tot numai ție vïața-ți mulțămesc
în dar parcă mi-ai da-o și parcă o primesc
ca orbul, ca un cîne, căci vezi, în stare sunt
pe praful urmei tale cu fruntea la pămînt.

(…)

Cochetă, lunecoasă, lingușitoare, rece –
cu viața-mi sfărîmată, urîtul٭ tău petrece;
și să te vezi privită cu patimă, cu jind,
să vezi că cel mai tare se face om de rînd
cu gura numai spumă se pleacă în genunchi:
priveliștea aceasta te bucură'n rărunchi!

(…)

Și totuși, totuși scumpo… de nu te-aș fi văzut
au astă bogăție de-amor aș fi avut?
Durerea-mi este dragă, căci dela tine-mi vine
și îmi iubesc turbarea, căci te iubesc pe tine;
urăște-mă, privește la mine cu dispreț,
să te iubesc, prin astea tu mai mult mă înveți.

Spuneți-mi cum că fața o mască e de ceară:
și mai mult o să crească iubirea mea amară!
Că'n lupanar٭ văzut-o-ați jucînd, bătînd din palme:
și o să-mi par'un înger, în gîndul lui cu psalme!
Spuneți de ea tot răul de vreți să'nnebunesc:
că-i heteră٭, un monstru, că-i Satan – o iubesc!