Pictat din cerul amărui
Și afundat în noapte,
Sălășluit din cetățui
De umbre și de șoapte,

Părând să cheme de curând,
Ar vrea din nou s-adune…
Ce-a început nu are fund,
Și nici sfârșit…de lume…

Nu pare frânt nicicând…
E vremea cea care-l apasă,
Și curăță, ca și un gând,
Mulțimea, oricât de aleasă…

Norodul ce vibra aprins,
Ca zumzet și ca rază,
Întâia dată l-a atins,
Și nu mai scânteiază…

Ce doar speranța a urmat,
Rămâne pururi vie –
O inimă în trupul zbuciumat,
Se desprinde-n veșnicie…