Flașnetar al zâmbetelor răsucesc aceeași manetă
albă și veche de plastic e ziua la colțul străzilor
o pălărie la picioare câțiva bănuți sunători
ploile gândurile pașii nu sunt ai mei
în mine port o cutie veche și o maimuță pe umăr
înțelepciunea și-ascunde ochii urechile mai aud
pentru ele sunetul e-atât de rar încât scârțâie-n degete
la fel de vechi și de alb ca începutul de poezie
scap printre buze un surâs de plastic
obsesiilor din brațe le dau când și când drumul
ba pe-un trotuar ba pe altul
trecătorilor

flașneta îmi tace în palmă prind bătături melodii de demult
în pălăria întoarsă spre rasarit aproape goală
cineva mi-a aruncat un ort de aramă
mulțumind
îmi sprijin fruntea pe-o umbră-n apus
și-ncep același cântec
pe-un zâmbet