Mi-a spus ieri un cunoscut:
“Tu
ești transparentă ca un cântec
de iubire;
mai ușoară ca aerul
te-ai așezat deasupra lui
ca să nu-i simți greutatea;
ajungi fără aripi la nori
și părul și mâna ta
sunt argint de nor
dezlânat;
buza și ochiul tău
sunt totuna: foșnesc la fel
din neantul tău
în sângele fibrelor noastre;
pielea ta
se preface piele:
dacă sufli spre ea devine
petale de piersic purtate pe vânt;
tu nu ești carne și oase:
o apă care curge
nevăzută și susurândă
transparentă ca un cântec
de iubire”.
Am știut de-atunci
că ating în fiece clipă norii,
că pielea mea nu-i piele,
că buza mea foșnește,
că ochiul meu foșnește,
nevăzută.
Dar azi mi-a spus un cunoscut:
“Tu
ești mai întunecată ca cerul
pregătit de furtună
corpul tău, greu pământ,
ține în vene negre
plânsul sălbăticiei ancestrale,
plânsul istoriei nescrise.
Mâna amară sugrumă momentul
încercând să înjunghie
junghiul morții de azi
junghiul morții de mâine.
Fiecare fibră din tine
încâncenată și spasmodică
se revoltă, se retrage, se refuză de lume”.
Nu-mi mai cunosc ochiul și buza,
mâna și corpul,
petalele mele de piersic
sunt greu pământ de junghi
sunt fibră spasmodică de plâns.
Primesc termătoare de cunoscut
Mâine al lor
încercând să găsesc
Ieri și Azi ale mele.