Domnea spre orizonturi suava lor cântare
Și liniștea zăcea prin negrăite ere.
Lumina se năștea, un vis de armonie
A noilor versuri ce aveau a să se scrie.
Triunghiul de căldură ardea în infinit
Iar nevăzutul tremura, prima oară privit.

Valuri de raze se-mpleteau în întuneric,
Oceane de trăire ce n-aveau nimic de zis.
Chemarea lor rămânea încă prea fină
Pentru firele de nisip prinse-n lungul vis.
Planete, sori, galaxii se ridică și se-nchină,
Căci răsăritul era mai tânăr ca niciodată.

Pe corzi de inimă erau cuvinte și necuvinte,
Deopotrivă…chitara de-acum învăța să cânte.
Sincere le erau melodiile, iar notele se pierdeau
În orizonturi ce demult, cu nespus dor, le așteptau.
Se deșteptau poezii, așa cum n-au mai fost,
Învățam ritmuri, măsuri și le găseam un rost.

Începeam a căuta idei dincolo de văzut,
În întunericul ce părea că rămâne mut.
Imaginația prindea aripi de gheață,
Lăsam în urmă căldura și zburam netopiți.
Doar conștiința…numai ea se afla de față,
Ultima notă dinaintea tăcerii nevăzutei nopți.

Universul se simțea bătrân, aștrii ardeau plăpând;
Nu trecuse clipa judecății, deși era deja târziu.
Găuri negre întindeau fiori a neviu,
Iar prin ele suflete se scurgeau în gând, după gând;
Oceanul suferea în reflux, valurile nu se opuneau;
Prea slăbite să acopere câmpii ce nu mai înfloreau.

Și se stinse ultimul dintre carpe diem,
Însă tot fredonam prin liniștea ce n-o cunoșteam.
Dar lumina…nici ea nu se mai întrezărea;
Orizonturile rămâneau închise în crepuscul,
Amintiri de roșu pictau fin cerul,
O singură dată, acum…pentru noi pururea.