Tatăl nostru care ești în ceruri!
unde este mama noastră acum
ne strînge în brațele ei albe altă femeie ciudată
jumătate vie jumătate frunză de viță uscată
ai rămas doar tu prin fiecare ochi de cer
plouă peste noi cu ani adunați în potire crăpate
Sfințească-se Numele Tău;
este cel mai greu atunci cînd vorbim auzim ecouri
cuvinte inventate de tine zmeie din hîrtie albastră
prinse de oasele trupurilor noastre
dacă vrem să zburăm ne întrebi de parcă
n-ai ști că purtăm prenumele tău și ne doare
vină împărăția Ta;
unii dintre noi au atît de mult nisip în ochi
le smulgem visele în fiecare zi fugim cu ele
în spatele casei sperăm că vor fi ale nostre măcar o clipă
dar ele zboară desfăcute în silabe
între noi rămîne doar un fel de amnezie minoră
facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.
într-o zi am ajuns perfecți era pe puncte
punctul unu era singur deasupra nu se vedea
punctul doi trebuia spus pe de rost
punctul trei era urît presupus în argou
punctul patru devenise o pauză sau o liniște pe care nu o înțelegeam
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;
cuvintele bisericoase mirositoare
le strigăm duminica peste gard
crud surogat de april cînd pleci la înmormîntare
în restul zilelor este sărbătoare și amețim
dar nu știm de unde se oprește ploaia
și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri;
uneori ne jucăm un joc ascuns
prin cotloanele celorlalte case de peste drum
dacă nu ne găsește nimeni e semn că am adormit
deși nu e noapte decît în căușul din pumn
atunci am vrea să nu apună lumina din somn
și nu ne duce în ispită, ci izbăvește-ne de cel rău.
în gramatica privirilor au rămas aceleași reguli pe care le știi
copilăria nu este un blestem decît seara
cînd nu vrem să urcăm în cumpăna brațelor tale
mai este puțin din această întrebare prea grea
va fi din nou loc pentru mama la masa noastră din camera mare
Căci a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin!