Sonet rural


Mă dor mâinile ce mi le smulge
pământu-nsetoșat de apă,
în crăpături și tăieturi de sapă
se-mplântă-adânc și greu până la sânge.

Mă dor și pașii ce mi i-am tocit
în cenușa apusului de soare.
Și mă întorn alean de înnoptare
purtând pe frunte luceafăr adormit.

Mă dor și crucile din cimitir și vântul…
Sunt prea mulți nuci la mine în sprânceană!
Cu frunza lor îmi cânt adânca rană
în care mi s-a împlântat Cuvântul…
Dar cel mai mult mă doare-n colț de geană
și-n palma-n care-mi strâng pământul.



Desen


Mi-a crescut un picior în gând.
Când dorm iese de sub pătură
și se întinde inert,
singur, ca pe o targă.

Ziua îl plimbă Cineva prin lume.

El pășește cu zece degete desperecheate
și îi ascult
pasul cum i se tocește.

Mi-e frică să nu-l scape
și să fugă șchiop
cu visele mele,
să râdă alții
de cum arată împreună.



Impresionism


Am întâlnit omul cu masca pe ochi.
Purta sprâncene înalte…
Adâncimea mării nu ar fi putut
să îi cuprindă privirea.

De departe era înalt, cu pelerina neagră.
Pasul îi era măsura gândurilor.
Și era rar, cu barba neterminată.
Nu putea trece, ci doar veni.

Când vorbea, întâi asculta cu degete lungi
și apoi, se ascundea după cerul din ochi.

Îngeri ar fi voit să scoată din gând…
Își dorea, însă, ceva neînțeles.

Mereu mă gândesc la acei ochi,
care își sunt masca propriilor priviri…
Cum pot ascunde ei gândurile
în culoarea luminii?!...