Judecata inimii

Sunt zile în care mi-e cald și mi-e bine,
În timp ce săracii au haine de ger,
Și știu că Tu simți ce simt ei, și din cer
Privești către mine, privești către mine -

Atunci eu să tremur aș vrea, pe pământ,
Să aibă săracii căldura-mi din casă,
Să aibă o pâine rotundă pe masă
Și-n minte o rugă cu Sfântul cuvânt -

Și timpul se trece, și eu, prea bogatul,
La masa cea bună mereu mă-ncălzesc,
În ger și în foame rămâne săracul,
Și Domnul privește din jilțul ceresc -

Și vine și moartea, și-n iad mă voi duce,
Și-n rai, el, săracul, voios va păși,
Căci scrise-s iubirea și chinul pe cruce,
Iar eu am citit, dar degeaba citiii -

Și-acolo voi cere un picur de apă,
dar nimeni, nimic, nicăieri, nu-mi va da,
Și nu voi mai pune nici pleoapă pe pleoapă
căci focul cel veșnic e-n inima mea -

Nu-i foc înafară: e inima-mi care
Ea singură-ntreabă: ce inima ai
să stai la căldură, și-n gerul cel mare
săracii să n-aibă nici bunul tău strai?

În iad, judecata-i a inimii tale,
și știu de pe-acum că păcat ne numim,
că mergem pe calea păcatelor goale,
spre-același comun, împăcat, țintirim...

Sunt zile în care mi-e cald și mi-e bine,
În timp ce săracii au haine de ger,
Și știu că Tu simți ce simt ei, și din cer
Privești către mine, privești către mine...