Să alipesc de inima rănită
Tăcerea nopții, cu un foșnet trepidant,
Și sufletu-nsetat de viața adormita
Să se ascundă, tăcerea se coboară din înalt.

Fraged trup, neîncăpător ca un vechi templu,
Vibrează-n încordarea unei clipe eterne,
Neputincios în fața adormirii așterne
Covor întunecat de clopotul funebru.

Tu nu-i simți răsuflarea-n ceafă?
Si alergând, nu te împleticești în amețeală?
Când fugi, nu știi, auzul te înseala?
Sau liniștea-i curmată de-o stridentă harfă?...

Un urlet mut eliberezi,
La fel ca pruncul ce primește viață;
Cu ochii-nchiși nu poți sa vezi
Viitorul învelit într-o întunecată ceață.