E bine să fii, ceva cineva... să te bagi in primul rand, să te poleiesti cu ceva, să spargi tipare... limite, semănand uneori pană la identificare cu toti ceilalti care fac la fel ca tine, se poleiesc, fac tumbe, isi trag socluri sub picioare... aurite sau doar aiurite...
Ferească Dumnezeu să-ti placă linistea anonimatului, intrecerea cu tine insuti... La urma urmei m-am nascut singură ( nici o ingemănare nu mă obligă, nu mă urmăreste...): si de murit tot singură in carapacea lutului personal voi muri... Asa ca, nu mi-e pofta de gonit spre o linie de sosire...voi ajunge, sigur voi ajunge la final chiar dacă nu fac valuri, chiar dacă privesc competitiile altora dintr-un colt de zambet... Primul, ultimul, al doilea, al o sutelea... cui ii pasă?!
Solitudine solidară, competitie ?!
Mi-e a liniste păcătoasă... mi-e a simfonie tăcută... mi-e a vioară mangaiată de briza ultimei inserări...
Si Marea asta, neodihnită, tot vine, val după val... si totusi, mereu la locul ei...nu mai ajunge...
Doamne, iar am cazut in butoiul melancoliei, si mi-e sete de-o lacrimă, de lacrima ce mi-a secat la marginea stolului pe care nu-l pot urma... Imi place frigul, n-am ce căuta in tările calde... si in Iad este cald, prea cald...