Se formează vîrtejuri de miros de struguri, dau să plesnească în galben aprins gutuile. Astăzi, ne vom gîndi preț în vreme de un băut de cafea, ne vom gîndi la femeile altora. Iată șifonierul preacurviei. Să îl deschidem și să îndrăznim a face cîțiva pași mărunți în această mică încăpere unde, culmea, încape 99,99% din populația planetei. Cred că putem număra pe degete femei sau bărbați care de-a lungul vremii celei casnice n-au încălcat sfînta poruncă, cea de-a 7-a. E loc pentru toată lumea, atît pentru cei buni și vai, păcatele noastre, cît și pentru noi cei răi, bețivi și curvari, mincinoși și aroganți, uriți la suflet și înguști la minte și mai peste toate acestea, mai ales, nerecunoscători cu blîndețea și vremea cea lungă a Domnului întru îndreptarea noastră. Deschizînd această ușă a pierzaniei, descoperim că plăcerea preacurviei este nemărginită și că o dată intrat în sufrageria carnarului, greu te mai poți lepăda de poftă. Și cînd mergi pe stradă, pe uliță, cît de serios ai fi, cît de director, cît de popă, cît de polițist ori procuror, învățător ori militar, imposibil să nu-ți sucești gîtul după muierea cu cur și țîțe mari, muierea vecinului tău, poate, care, din pricină de căldură ori de alte lipsuri pornește prin lume la ispitit. Vai nouă, popor pofticios! Pînă cînd?! Sile