Mi-am spus: “Aș vrea să vă evadez din gândire”. Desuetă formă a încleștării umane. Nu este un chin care ține de individualitate, e doar o aparență menită să păstreze dorința de a continua. Probabil tocmai astă rațiune, ca sentiment al voinței căreia nu I-am putea scăpa, fiind chiar ceea ce suntem. Este veriga care ne ține în lanț.
Mi-am spus: “Cred că am greșit într-un mod atât de radical, cândva, undeva, încât nu aș mai putea repara nicicum răul împlinit”… Acum nu mi-a mai rămas decât să-i duc mai departe consecințele, într-un fel cât mai apropiat de o idee universală (doar aparent individuală) de “bine”. Doar o viziune. Dar viziunile de felul ăsta se schimbă … sufocant de repede. Conștiența păstrată sub greutatea lor, biata implicare a rațiunii, limpezimea gîndurilor, în sine, este echivalentă cu mirajul rătăcirii mele.
Dacă mi-aș mai putea aminti măcar de unde am plecat, cum a început… e zadarnic însă să-mi doresc jocul retrăirii trecutului. Drumul pînă înapoi. Renegându-mi tot mai înverșunat viitorul. Oricum timpul pare tot mai sferic, iar în sfera pe care o cunosc eu, timpul conduce. Este, deci, doar o chestiune de timp, pâna când voi ajunge înapoi în nemaifolositorul “trecut”.
Care suflet?… Așa a fost mereu, din nesfârșit în nefiind și înapoi. Nu mai voiam să lupt împotriva curentului. A tuturor neputințelor mele. Cum am căutat să controlez totul, de la “bătăile inimii” mele, până la fiinta depersonalizată din spatele privirilor, întru totul diferite și perfect străine, ce mă înconjurau. Am reușit doar să-mi continui lînceda iluzie. Fără să observ, orbită de jocul meu surd, că nu s-a schimbat nimic.
Mă simțeam ca în transă. Așa, de departe, și totuși de aproape – înconjurată de sfârșit.
Și totuși, “Care suflet?” Pe al meu îl caut încă, de parcă nu l-aș fi atins vreodată. Dar al tău?
Mi-am spus: “Aici, în mine, să se facă lumină!”. Nemaiputând simții unde mă aflu. Și într-un moment mi-am dat seama că am iubit cu un alt suflet, că acea dragoste nu era pentru tine… ci pentru undeva departe, prea departe de noi doi. Pentru că: “Atunci când am întins mâna spre tine, Noi-unul nici măcar nu mai era acolo.” – mi-ai spus.