Pe fondul nopții apărură iar mici pete cenușii, invadând haotic liniștea sufletelor întârziate încă, în gara orșului trist.
Fata privea pe fereastră, cercetând căderea lină a picăturilor de ploaie.
Trenul se puse în mișcare, fapt care o făcu să-și miște un colț al gurii într-un zâmbet misterios. Compartimentul aproape gol, timpul care înainta odată cu trenul spre miezul nopții, ea - cufundată adânc în gânduri, se unea cu ploaia, noaptea si liniștea din juru-i, simțindu-se în siguranță.
Toate îi erau prielnice, spiritul viu al Geniului creator își putea întinde aripile fără opreliști...
De câteva zile putea să scrie iar, o lume pe care o credea pierdută, în care îi placea atât de mult să se ascundă, se întorsese la ea.
"De ce cade ploaia? Nu știu, poate lacrimile îngerilor nu ajung pentru a ne spăla de răutate, și...De ce ne naștem, trăim și murim fără a ști de ce și unde vom ajunge apoi?
Oare viața aceasta e doar un vis, iar Dincolo e adevărata viață? Atunci, ce e Dincolo?
Of, voi scrie cartea, trebuie să nu uit..., e doar atât de simplu!"

Mai aruncă o privire pe fereastra brăzdată de lacrimile reci ale nopții, încercând să se întoarcă în calmul lumii sale, dar gândul că se apropia de cel ce o aștepta undeva, în întuneric, o închise în real.
În sfârșit, coborâ. Noaptea o primi cu brațele deschise, ocrotind-o.
Îl zări...Vesel, o prinse de mână și tăcuți, se îndreptară spre locul unde existența lor căpăta dimensiuni de basm.
"O Devoratoare scăpă din lanțurile ruginite și se grăbi să frângă aripile Geniului. Acesta, scoase un geamăt, pe care fata nu îl auzi,ochii Dragostei o vrăjiseră și pe ea, totuși, Geniul, rănit, continuă să zboare deasupra ei...
Lacrimile nopții încetară a mai curge, iar perdeaua ei se închise în urma pașilor fericiți.
Devoratoarea îi șopti Geniului

"Te voi învinge!"