Aud profesorul vorbind de poezie, îi pierd literele prin pajiștea de gânduri ofilite. Aud oamenii vorbind de celelalte; alerg cu ochii prin toate colțurile zării. N-am nici o forță: greutatea lacrimilor învinge autoritatea mintii.
Corpul sufletului tău e atât de departe... Iar dac-ar fi aici, cât de cald ar fi și cât de aproape ar sta?
Ramân urme apăsătoare. Arsura, cenușa, puritatea.
De-acum încolo ce-am sa fac? "...Cândva am avut în față oglinda nepătrunsurilor mele, am cunoscut întregimea." Iată gândul bătrâneții mele.
Rămân fericită în propria-mi șubrezime. Colind prin lux, probez perechi de nepotriviri, le cumpăr, le pun la păstrare. Le port doar rar și doar prin casă: nu vreau să mă vadă cineva cu-atâtea indecențe...
Melodii eterne povestesc despre noi. Tot ce se leagă de tine îmi inspiră viața aceea aproape ideală, în care nu-ți dorești în plus: te mulțumește sublimul atins și nu mai vrei un altul.
Renunți înainte de vreme. Renunți din obișnuință, dintr-un obicei clădit ...sau din vreun nărav? Ai simțit oare totul fără contribuția valurilor minții? Nu. Ea e cea care împinge mereu spre învingerea neînceputelor lupte cu "a cunoaște". A cunoaște un suflet e a-l simți, nu a-l gândi. A-l gândi e a-l pierde cu fiecare pas cu care te apropii de el. ...Care el? A disparut necunoscut. Unde?
Ne descompunem în dorințe puternice și tot în ele ne compunem. Cât de stranii suntem! Cât de proteici!
De ce sa ne despartă necunoscutul tău? De ce?
Cuvinte insipide... Bat apa-n piuă.