1.
E prea târziu? Mă întreb asta în fiecare dimineață, când deschid fereastra camerei mele.
E prea târziu pentru speranță? Pentru vise reciclate, frumos colorate de imaginație, în nopți de catifea?
E prea tâziu! Și totuși, cât de devreme este, dragostea mea!
2.
Mă locuiești, fără a avea "viza".
Mă privești, fără a avea ochi pentru asta.
Vii și pleci, asa cum au venit și au plecat alte suflete dragi, înaintea ta.
Poți avea totul, dar nu-ti alegi pentru tine decât prea puțin, cât să încapă în subsolul unei pagini pe care nu ai citit-o niciodată. Și privesti mirat: ce-a fost odată și cât de puțin a mai rămas. Poate, o altă viață.
3.
Îmi citești zâmbind din Cărtărescu - poezii "pe alese" -
în seri furate timpului nostru, în seri care nu înseamnă nimic, în afara acestui spațiu dintre noi: vast și gol, în același timp și cer, și hău. Căci nu vedem mai departe de ceea ce ne e bine să vedem. Eu văd un înger, un înger cu aripile în vacanță.
4.
Îmi citești și eu ascult, ca și cum cuvintele chiar ar fi ale tale, ca și cum ai fi fost - cândva în trecut, cândva în viitor - iubitul meu.
Citim împreună dintr-o carte care nu există, preț de câteva ceasuri pe săptămână. Apoi dispari și tăcerea se așterne, ca un covor albastru, peste toate amintirile, peste toată viața mea.
Si rămân lângă fereastra camerei mele, nu mai văd, nu mai simt altceva, doar promisiunea - că nu ai calatorit către lumea mea pentru ultima oară. Pendulez între "atunci" și "acum", ezitând, până când este iar dimineață, până când... Până când va fi prea târziu.
Cu adevărat.