Nu mi-am facut niciodată publice poeziile. Sau tînjirile poetice. Sau lehamitea în versuri. Poate și pentru că am așa o senzație oripilantă cînd mă gîndesc la exhibiționism. Și ce este oare poezia daca nu una din părțile cele mai intime ale trupului nostru metafizic.
Îmi imaginez critica poeziei mele asemeni muncii unui degustător de vin. Nu poate exista în ea grabă sau frivol. Mai întîi trebuie să fii relaxat. Fără angoase sau frustrări nerefulate. Trebuie să respiri ușor și apoi să sorbi încet din ea. Aproape că trebuie să o lași să ți se rostogolească singură printre buze. Și tot încet, gravitațional să se pogoare sub mîngîierea limbii. Și acolo să se oprească. În acel moment nu mai trebuie să respiri. Doar să îi lași vocalele să îți mîngîie lăuntrul în timp ce consoanele sedimentate îți lasă acel gust ușor amărui de lemn afumat. O lași apoi să umble în voia ei prin toate cotloanele sufletului, ca o pisică în noapte. Nu trebuie să i te opui sau să o sperii. Înghiți totul. Simți cum se prelinge în adînc și cum te dor puțin sinusurile. Apoi continui la fel înghițitură după înghițitură, stih după stih. Pînă la ultima mărgică de vers. Închizi ochii și respiri adînc. Deja, nu mai ești același. Nu mai poți fi același. Uneori vei simți un gust sălciu. Alteori aroma va persista ca o obsesie. Vei fi puțin, oarecum intrigat. Puțin rușinat. Ai intrat în universul meu intim.