Bucureștiul l-am cunoscut oarecum de dinainte de a intra la facultate: Oltenița e la doar 60km depărtare de capitală și veneam deseori cu părinții la cumpărături sau la doctor. Apoi, în liceu, făceam meditații în București. Cu toate acestea, foarte greu m-am adaptat tumultului și forfotei străzilor aglomerate. Nu puteam cu nici un chip să înțeleg mersul autobuzelor, troleibuzelor și tramvaielor, și nu mai țin minte de câte ori m-am rătăcit și câți bani am dat pe taxi ca să mă scoată din bucluc și să mă ducă unde aveam nevoie. Totuși acum, după patru ani, cunosc fiece ungher mai bine decât cineva care trăiește aici de 20 de ani. Pentru mine Bucureștiul nu este doar un mare oraș, ci un mod de viață (poți trăi sătește, oltenițește, botoșănește, sibienește sau poți fi bucureștean) și îmi place mai ales din cauza oamenilor (căci teatre și cinematografe se mai găsesc și în alte mari orașe). Au în ei un egoism și o mândrie demne de new-yorkezi, destul de puțin justificate, dar întreținute de televiziunile și de radiourile particulare, pentru care Bucureștiul înseamnă întreaga Românie. Oamenii capitalei sunt interesanți din perspectiva psihologului din mine, sunt o adunătură pestriță de tipuri umane, pe care însă traiul în același oraș i-a făcut să se asemene. Persoanele din alte colțuri ale țării îi bagă pe toți în aceeași oală (ești bucureștean? urăsc bucureștenii!). Cam tot așa cum unii au ceva de spus contra moldovenilor. Dar mie îmi place această adunătură, pentru că ador să judec oamenii, să le fac portretul dintr-o singură privire, să-mi închipui din expresia feței ce frustrări îi macină, dacă sunt căsătoriți, cum arată nevastă-sa, dacă o bate soțul. Îmi plac și îi disprețuiesc pe toți în aceeași măsură. Cred că în toată această vreme am căutat o persoană pe care s-o admir, din punctele mele de vedere, care sunt multe și nu foarte clare, un fel de androgin, de orice sex, dar nu care să mă completeze, ci care să mă imite (pentru că sunt cam egoistă și egocentrică). De câteva ori am crezut că am găsit ce îmi doresc (de două ori, mai exact), dar bănuiesc că nu ar mai fi fost la fel de distractiv dacă s-ar fi încheiat atât de curând.