Neputincios, imi ridic ochii spre plumbul inaltului, simtindu-i greutatea ce-mi apasa privirile. Te ascunzi sub perdeaua fulgilor de zapada refuzandu-i, parca, luminii dreptul de a ajunge la mine.
Fulgi mici si desi imi dizolva orizontul in lacrimi inghetate de tine sau de absenta ta.
Te las sa ningi, te las sa ma topesti in indiferenta, fara sa stii ca astfel vei fi mai aproape de mine; te scurgi in jurul meu alaturi de resturile fotonilor ce ti-au apartinut candva.
Te las sa ningi, sa construiesti cu nepasarea ta catedrala in care te voi iubi dincolo de timp, prins in gheturile admiratiei.
Ningi, iubito…