Singuratate...



Ganduri sumbre pun stapanire pe mintea mea ca niste monstrii nemilosi.iarasi nu pot dormi..o stare perpetua de anxietate mi-a cuprins sufletul..si din nou au revenit temerile..ma simt precum un biet mosneag condamnat sa care pe umerii obositi povara de o viata..teama a revenit. Priveam azi chipurile pamantii , epuizate ce ma inconjurau si pentru un moment am crezut ca lumea in care traiesc e doar un cosmar, am inchis ochii pentru o clipa sperand ca dupa ce ii voi deschide voi descoperi in ochii oamenilor caldura si lumina , dar totul era intunecat si inghetat,iar eu stateam incremenit in timp ce lacrimi sarate se inecau in oceanul desertaciunii.
Si totusi lumea asta e un vis, e visul creatorului, insa haul din oameni a transformata-o dintr-un proaspat si pur trandafir alb intr-unul de sange si ura.
Iubesc viata, dar oamenii ma inspaimanta si mi-e teama sa le infrunt privirile coplesitoare si incerc sa fug , dar unde?undeva unde linistea sa distruga haosul din intreaga-mi fiinta.
Pasesc anevoios pe muntele vietii dar uneori gheara abisului ma face sa alunec si atunci imi agat speranta de firava creanga a visului.
Amintirea ma poarta la cel din urma sarut al bunicului..la povestile pe care, seara fiind, mi le impartasea la lumina batranului felinar de deasupra prispei. Si retraiesc acel sentiment de siguranta pe care l-am pierdut in timp ce buzele fierbinti atingeau raceala crucii de piatra.ingenuncheat pe pamantul intunecat al cimitirului simteam cum vantul imi patrunde in piele , in suflet, si cum fiori de gheata imi sageteaza tamplele, ochii, pieptul. Totul se prabusea in jurul meu si simteam cum pustietatea ma inghite.
Au trecut luni de atunci, au inflorit si trandafirii purpurii, pe care intr-o dimineatza de toamna i-a plantat pentru mine. Incep sa plang si cineva imi atinge delicat mana, ma intorc si zaresc zambetul larg si inocent al nepoatei mele , ma induioseaza, imi reda umbra de credinta intr-un viitor less dark.