Îndoială…un pas acoperit de vânt…fiecare vorbă, alt gust…gustul brumei ascunzând întunericul.
Te îndepartezi judecând acum ultima frunză căzută. Taci pentru o clipă și timpul te ascultă. Și nu crezi nimic…Te întorci și-ți simți piciorul sângerând. Calci peste iarba uscată lăsând în urma ta cuvântul… O lume de vorbe de care nu te temi ți-a otrăvit cândva rana. Și sângele îți acoperă acum dimineața. Clipa se topește încet sub răsăritul obosit.
Îti spuneai, însă, că nimic nu te va opri…că ești valul care tulbură marea, colorând cu sângele tău apa. Erai…Acum ai pierdut nisipul, doar scoicile se mai regăsesc ca vechi simboluri ale tale…întru-una din zile ai atins sfios un bulgăre de pământ. Otrava ți-a cuprins atunci sufletul…Știi că cerul, deasupra ta, nu poate schimba nimic…
Încerci să fii altfel…când toți cei din jurul tău vorbesc, tu doar asculți, când toți râd - tu plângi, și ei mint - tu nu, ei cred în veșnicie - tu știi adevarul…Te îndepărtezi fără ca nimeni să observe…
În urma ta, la câtiva pași distanță, copii vor răspândi ecouri în aerul deformat: ,,-Pe aici a trecut un șchiop!”…De la mile distanță îi auzi… Obosit și resemnat, încuviințezi: ,,-Într-adevăr, un șchiop!’’