Suntem în sfârșit atât de maturi încât ne putem permite a ne crea propriul argou transformând cuvintele într-un adevărat libido. Astfel, ți-aș putea spune că de când te-am cunoscut m-ai bărbat roșu în toate diminețile și tu, zâmbind cuprinsă de febra scrisului, ce începe a fi criptic deja, mi-ai răspunde că te-am femeie mândră, te-am cumpănă, te-am nori și descumpănă. Desigur că ceilalți ne-ar copii auzindu-ne, s-ar cruci și, plini de pudicitate analfabetă, ne-ar plânge cu toată sarea mărilor. Sarea s-ar sări, cerul s-ar cerui, copilul s-ar copilări și gramatica noastră nouă s-ar grămătichie. Sau am putea renunța la toate acestea vorbind o limbă comună, ca să ne publice alții în jurnalele lor, în rubricile pentru femei casnice și bărbați apatici ce, printr-o întâmplare a sorții, s-ar putea să fi ajuns deja plini de căsătorie, instituție în care argoul este desființat de banalitate.