* * *
Armenia, alături de Georgia și Azerbaidjan, este un străvechi centru de civilizație, a cărui trecut se leagă de muntele Ararat și tradițiile biblice. Armenii pășesc în istorie odată cu Asirienii și monumentele lor istorice (Influența acestor monumente la noi în țară a fost studiată de G. Balș: Influences armenniens et georgiennes sur larchitecture roumaine, Vălenii de Munte 1931) păstrează în amintirea urmașilor viața poporului și faptele de arme ca datează din antichitate. Primele nuclee armenești sunt cunoscute din veacul al VI-lea înainte de era noastră. Iar prin veacul (al) II-lea înainte de era noastră s-a închegat puternicul stat armean al lui Ardașes I. Așezată pe drumul migrațiunilor popoarelor, din Asia în Europa, Armenia, păstrându-și ființa națională, se prezintă de aceea o adevărată „minune”. (A. Djivelegov, „Armenia și Turcia”, Moscova, 1946, p. 3)
Armenii nu s-au născut negustori, țara lor fiind lipsită, în vechime, de ieșire la mare. Cucerirea Orientului Mijlociu de Arabi a deschis Armenilor, în veacul al VII-lea, drumurile negoțului mondial, încât elementul armenesc, înaintea celui grecesc a pătruns în lumea mahomedană, ca negustori și mijlocitori la diverse treburi. Prin Crimeia, luând contact cu Genovezii, Armenii au ajuns la Belgorod (Moncastro- Cetatea Albă) și la Lvov, schimbul de mărfuri pe drumul dintre aceste două centre și negustorii numeroși armeni au imigat în părțile noastre, când au fost siliți să pribegească din patrie, în urma cotropirilor Perșilor și Mongolilor. Din veacul al XI-lea, după căderea capitalei armene Ani (Minas Păjișkianț. „Călătoria în Polonia și în alte părți locuite de armenii din Ani”, Veneția, 1830, p.63, și G. Aivazovski „Despre originea armenilor din Novorosia”, „Notițele Societății de Istorie și antichități din Odessa, 1876, vol. VI, p.550), emigrările armenești au ținut lanț devenind masive în vecurile al XVI-VIII-lea (aceste emigrări ar fi trebuit tratate paralel cu cele din Trapezunt, care numai aparent se integrează în cele grecești. Georgienii de astăzi și Lazii au dat un mare număr de cărturari Þării Românești), dar și mai târziu, acum cincizeci de ani, pe vremea măcelurilor hamidiene, până și în 1922, repatrierea Armenilor începându-se abia la 1946, în țara lor renăscută în comunitatea popoarelor sovietice. În articolul: „Istoria armenească”, Ovanes Tumanian scria că Rușii au descoperit la sfârșitul veacului al XVIII-lea, când au trecut granițele Georgiei, priveliști jalnice: astfel în fața bisericii cetății devastate din orașul Tbilisi, zăcea cadavrul vestitului poet Saia-Nova. Masacrul din 1915, comis de Turci, a pricinuit moartea altui poet, Sialanto, care scrie: O mână de cenușă este casa mea”.
E nevoie să amintim șirul nenorocirilor trăite de poporul armean, ca să înțelegem mai bine evenimentele de mai târziu și soarta lui Manuc-Bei, patriotul armean silit să pribegească peste țări și mări, unde isoricii naționaliști burghezi n-au știut să-l aprecieze în perspectiva vremii și a elogiilor contemporane.

* * *
Așezările armene din Moldova datează din vechime, chiar dinainte de întemeierea voevodatului lui Bogdan (1359) (N.Iorga, Anciens documentes de droit roumain, București, 1930, vol.I, p.16), Armenii fiind fondatori, iar nu coloniști ai unor orașe (Idem. Patru conferințe despre Armenia, București 1929, p.90)., populate de Moldoveni iar nu de Italieni contribuind la extinderea negoțului local. (I. Angelescu, „Historie economique des Roumains”, Paris, 1919, p.238). Alexandru cel Bun și alți voevozi moldoveni, văzând că desvoltarea comerțului si a orașelor din Polonia se datora în parte Armenilor, i-au atras în Moldova, acordându-le multiple privilegii (V. Bănățeanu, „Armenii în istoria și văațaromânească”, București, 1938 p.18). Armenii erau cetățeni înstăriți și instruiți, buni platnici la impuneri, ostași voinici și mijlocitori doriți între Răsărit și Apus. Enciclicele Catolicoșilor (Catoilcos-universal, titlul patriarhului suprem al tuturor armenilor cu sediul la Ecimiadzin, la vreo 20 km. De Erevan, Capitala Republicii Socialiste Sovietice Armene) pomenesc Belogradul (Cetatea Albă-Mankrman) din 1384, când catolicosul Teodoros așează biserica locală sub jurisdicția episcopului armean de Lvov (Alișan. „Kamenița”, p 217-220). La 30 Iulie 1401 a luat ființă episcopia din Suceava (P.P. Panaitescu, „Hrisovul lui Alexandru cel Bun pentru episcopia Armeană din Suceva, Revista Isorică Română, 1934, p.54-56). Călătorii străini – G. Pray (Dissertationes historico-criticae, Vindabona, 1775, p. 170), Guillebert de Lannoy (Ed. 1863, vol. III, p.438), Wavrin (Anciennes chroniques, ed. Dupont, II, p.95), Donato de Lezze (Hisoria Turchesca, ed. D. Ursu, București 1910, 1910) și alții semnalează importante grupuri armenești la Cetatea Albă, care devine un centru însemnat nu numai din punct de vedere economic, dar și cel spiritual, deoarece aolo găsim, în 1460, chiar un episcop armean. Armenii au participat la răscoala poporului moldovenesc condusă de sărdarul Hâncu, în 1671, împotriva lui Duca Vodă, unealta exploatatorilor turci. În ce privește biserica din Cetatea Albă, cea mai veche din Sud-Estul Europei (Inscripție armenească din Cetatea Albă, amintită de Gr. Goilav „Armenii ca întemeietori de orașe în părțile de răsărit ale Europei” București, 1909, p.12, nu corespunde anului arătat)... (n.e. Acest lucru este inexact, pisaniile bisericilor armene din Botoșani și Iași atestă prezența armenilor în Moldova din anii 1351, respectiv 1395, descoperiri istorice ulterioare din Cetatea Albă atestă prezența armenilor acolo în anul 946), locașul acesta este clădit înainte de 1446, anul amintit într-o inscripție de pe zid (Gr. Avakian „Inscripții armenești din Cetatea Albă, București, 1923, p.6, „Schița istoriei Armenilor din Cetatea Albă până în veaqcul XIX, Cetatea Albă, 1922, și „Rectificări și adăugiri.Ceatea-Albă, revista Ani, 1936, vol III, p.76 și urm; L. Melik-Bekov, „Vechimile Armenești din Akkerman” Tbilisi, 1911). Izvorul din apropierea orașului, de pe malul limanului, zis al Sfântului Ioan cel Nou, cel mult a fost zidit pe locul unde a fost martirizat pe la 1330, de Turco-Tătari, acest- după părerea noastră- șaz din Trapezunt. Vechea tablă cu inscripția armenească de pe izvor, păstrată lamuzeul arheologic din Odessa, menționa pe Tevan-Aga, vistierul Crimeii pe la 1743, tabla nouă așezată de Armeni vorbind despre dascălul Hovhanes, decedat 1715.
În veacul al XVII, în viața economică a Principatelor Dunărene, locul Armenilor îl ocup Grecii, cari, mai cu seamă sub domniile fanarioților, pornesc o prigoană (V. Mestigian, „Istoria Armenilor”, București, 1926, vol.II, p.36) împotriva elementului de concurență al negustorilor armeni. Aceștia nu mai pot ajunge la ranguri boierești, încât distincția de paharnic și moșier mare în Þara Românească a lui Manuc-Bei, apare mai târziu ca un fapt excepțional. De asemenea, apariția acestui bărbat de stat a fost posibilă datorită evoluției poporului armean: în veacul al XVI-lea, în Armenia a început să se nască o burghezie nouă, în special aceea comercială. S-au înmulțit călătoriile și emigrările la Constantinopol și peste mare. Numărul Armenilor din regiunea Dunării a sporit. Noua burghezie furniza mijloace cărturarilor și clerului, pentru înființarea școlilor și tipărirea cărților. Curentul cultural a crescut în deosebi în veacul al XVIII-lea. În Indii a luat ființă prima publicație periodică armenească. Mhitariștii din Veneția au pornit și ei imprimarea unor studii geografice, istorice și literare armenești (A. Djivelegov, op. cit., p.7). Odată cu aceasta au sporit emigrările Armenilor în Rusia, al cărei rol civilizator față de popoarele din raza Mării Negre l-a subliniat Engels (scrisoare din 23 Mai 1851 către Marx). În urma groaznicelor prigoane din partea Turco-Tătarilor, în 1789, pe vremea unui război dus de Rusia împotriva Turciei pentru asigurarea graniței și pentru eliberarea popoarelor din Sud-Estul Europei, un grup de Armeni s-a mutat la Bender (Tihina), unde se afla cartierul general a prințului Potiomkin, trecând apoi peste Nistru, stabilit fluviu de hotar, și așezându-se la Dubăsari și Grigoriopol, oraș fondat în 1792 cu participarea arhiepiscopului armean Iosif Argutian (1743-1801). Eparhia acestui viitor Catolicos, pe timpul războaielor, se extindea asupra Moldovei, unde el a călătorit în 1790 (V. Mestugian, op. cit, p. 54). Lui Manuc-Bei a revenit rolul de unificator al tuturor acestor Armeni, cari așteptau cu nerăbdare posibilitatea organisării vieții lor pe temelii mai solide, văzând în apropierea armatelor rusești și în biruința revoluției franceze asupra feudalismului, zorile unei epoci noi, mai fericite.

* * *
De spre originea lui Manuc-Bei scrie Hevond Hovnanian. Era fiul negustorului Martiros Mirzaian, originar din datul Karpi din regiunea Araratului. Jefuit de Perși, Martiros a colindat Turcia, așezându-se în cele din urmă la Burgas, apoi la Rușciuc, unde s-a însurat cu fata bogatului negustor Hanum-Oglu. Manuc s-a născut din această căsătorie în 1769, la Rușciuc.
Până la vârsta de 12 ani, copilul a crescut în casa părintească și a învățat la școala din orașul natal; apoi a fost trimis la Iași, în Moldova, la un negustor armean. Rechemat la 1785 la Rușciuc, tânărul s-a însurat cu Mariam, fata cunoscutului Avet, și, rămas în curând orfan a preluat conducerea întreprinderilor părintești. Proaspătul negustor a vizitat Constantinopolul, îmbunătățindu-și mult starea materială. Era impunător nu numai prin bogăția sa, dar și prin înfățișarea distinsă, inteligența și calitățile sufletești, înzestrat fiind și de darul oratoric.
În acea epocă, Imperiul Otoman, de structură feudală înapoiată, în descompunere, și lipsit de unitate economică, suferea de frământări interne; provinciile mărginașe ale țării erau de fapt independente, puterea uzurpându-se acolo de aiani – dârji căpitani de bande, cari mai târziu erau recunoscuți de sultan drept guvernatori ai regiunilor respective, ori răsturnați cu ajutorul altor pașale răsculate. Astfel în 1796 la Rușciuc a ajuns stăpân pe viață și pe moartea cetățenilor un fost sacagiu, Ismail Tersinicli-Oglu, care nu urmărea decât propria îmbogățire. Agricultura a ajus mai demult într-o stare de decădere, iar impunerile samavolnice au ruinat țărănimea. Desvoltarea economică locală stagna și populația comercială și meseriașă a orașului sărăcea, periclitându-se chiar viața bogatului negustor Mirzaian. Sfătuit să fugă, manuc, din contra, s-a prezentat personal aianului și i-a oferit o sumă de bani mai mare decât acel își închipuia în lăcomia lui. El s-a angajat și pe viitor să-i fie vistier lui Tersenicli-Oglu, în caz dacă i s-ar garanta libertatea schimbului de produse, care ar crea buna stare a cetățenilor din Rușciuc. Orașul a redevenit astfel cel mai important centru comercial de la Sud de Dunăre în drumul de la Constantinopol în Þara Românească și Transilvania, aianul și Manuc profitând amândoi de pe urma stabilirii ordinii și a noului așezământ economic în întreaga regiune. Curând, datorită politicii înțelepte inspirate de Manuc, Teresenicli-Oglu s-a apropiat de guvernul turc, dându-i ajutor în lupta împotriva lacomului Pasvant-Oglu, aianul din Vidin, și a rebelilor Kirdjalii. Teresenicli-Oglu a fost recunoscut pașă de sultan, iar Mirzaian, în calitate de sfetnic al său, a fost numit prim negustor și vistier al provinciei. În același timp, ajuns mijlocitorul principal în relațiile economice dintre Rușciuc și București (A.F. Miller, op. cit., p.20), Manuc a obținut în 1802 rangul de sărdar, iar în anul următor acel de paharnic, în Þara Românească. Minas Păjișkianț, care a călătorit pțin mai târziu, în 1808, prin Ungaria, Principatele Dunărene și Bulgaria, a vizitat la Rușciuc casa ospitalieră a lui Mirzaian.
Încă în primăvara anului 1806, dându-și seama de fierberea dinprejur și temându-se de schimbări de ocârmuire, care ar dăuna și mai mult orânduirii economico-sociale din localitate, Manuc a crezut de cuviință să-și asigure existența prin trecerea la supușenia rusească; de altfel, ca adversari ai lui Pasvant_oglu, care se orienta către Francezi, Teresenicli-Oglu și sfetnicul său, Manuc, erau filoruși. În vederea căpătării cetățeniei rusești, Mirzaian s-a adresat prin domnitorul Þării Românești, Constantin Ipsilanti, lui Bolkunov, consulul Rusiei la Iași, care a transmis cererea la Petersburg, prințului Czartoryjski, ministrul afacerilor străine al Rusiei. Ipsilanti l-a recomandat drept: „prieten, confident și păstrător al bogățiilor lui Teresenicli-Oglu, - persoană foarte importantă pentru interesele noastre, pentru principat și, îmi permit să spun, pentru interesele maiestății sale imperiale”. Din ordinul împăratului (a se vedea declarația consulului L. Kiriko, din 20 Aprilie 1807, ce o reproducem mai jos), Czartoryjski a consimțit îndată să-l înscrie pe Manuc în registrele cetățenilor ruși, ca „armean din Astrahan”. Consulul Bolkunov și Ipsilanti i-au dat numele de familie, după pronumele tatălui său: Martirosian, arătându-i locul de naștere: Erevan.În Mai 1806, Bolkunov i-a eliberat pașaportul valabil și pentru Turcia (A.F. Miller, op. cit., p.201. Scrisoarea lui Ipsilanti adresată lui Bolkunov, la 20 Martie-1 Aprilie 1806. Răspunsul lui Czartoryjski adrsat lui Bolkunov, la 25 Aprilie-7 Mai 1806. Scrisoare lui Bolkunov, adresată lui Czartoryjski, cu alăturarea copiei pașaportului, la 10-22 Mai 1806)., cu atât mai mult cu cât tratatul de alianță turco-rusesc a fost reînnoit recent.


-va urma-