In seara asta, privesc cerul instelat pentru prima oara dupa mai bine de un an. Mi se pare mic. Oare cresc eu sau universul se micsoreaza ? Sau poate si una si alta ? Cata deosebire fata de contemplarile siderale atat de dureroase din adolescenta. Prin ele ma simteam absolut faramitat, topit in elementul in care credeam la modul romantic pe vremea aceea: insondabilele, infinitele imensitati ale cosmosului. Eram stapanit de melancolie fiindca tot ce simteam era absolut de nedefinit. Acum, dimpotriva, emotiile mele sint atat de definibile, incat le-as putea face mulajul. Pe loc ma si hotarasc sa-mi comand unul, din ghips, care sa reprezinte cu maximum de fidelitate emotia contemplarii boltii celeste.

Sint recunoscator fizicii moderne, caci a confirmat, prin cercetarile sale, aceasta placuta idee, sibaritica si absolut antiromantica: ’spatiul este finit’. Emotia mea are forma perfecta a unui continuum cu patru fese, ea are insasi tandretea carnii din care e plasmuit Universul. Cand merg sa ma culc, zdrobit de oboseala lucrului de peste zi, incerc sa-mi pastrez, in pat, emotia si ma linistesc incet-incet spunandu-mi ca, la urma urmei, Universul - desi capabil de expansiune prin materia lui mai mult sau mai putin abundenta - nu e altceva decat vinare de vant. De fapt, sint atat de multumit sa vad in sfarsit cosmosul restrans la aceste proportii mai rezonabile, incat imi vine sa-mi frec mainile de bucurie, numai ca un asemenea gest ingrozitor e ceva tipic sau anti -dalinian. Dimpotriva, inainte de a ma scufunda in somn, am sa-mi sarut mainile – in loc sa mi le frec in chip abominabil - cu bucuria cea mai curata, repetandu-mi ca, aidoma oricarui lucru material, Universul arata grozav de meschin si de neincapator, daca-l compari, de pilda, cu inaltimea unei frunti pictate de Rafael.