Soarele ăsta își face de cap. De cum și-a scos prima rază de după muntele din față, a început să te pipăie începând de la glezne. Te încălzește și luminează palmă cu palmă. Și tu, ca o frumoasă ce ești, conștientă până și în somn de frumusețea ta, te alinți întinzându-te leneș sub mângâierea sa, zâmbești și începi a da negura dimineții afară din tine, ostentativ, de parcă ai vrea să-l superi, ascunzându-i-te de privire, o palmă ușoară peste mâna îndrăzneață de raze. Într-un timp, după ce nerușinatul începe a-ți gâdila fierbinte pulpa și genunchiul, te ridici pe jumătate, stând pe o coapsă și mână. Ești ciufulită. Un stol de păsări flămânde ți se ascunde prin plete. Puțin încruntată, cu buza de jos ieșind în afară a nemulțumire, clipești încet, o pleoapă mișcată timp de secunde. Þi-e somn și-i dimineață și s-au trezit toate cele, numai tu te-ai mai întinde puțin cuprinsă de lene, de ciudă că soarele ăsta își face de cap, de „unde ești tu noapte că tare ai fost scurtă”. Te privesc și gelozia pune stăpânire pe mine. Soarele ți-a ajuns pe coapse. Mă observi. Întorci capul înspre stânga, îți mijești ochii și, cu un gest ce vrea să pară hotărât, te învelești ascunzându-ți trupul sub umbra unui nor ce trecea prin apropiere. Răsfățată și cochetă, asta ești! Mă chemi. Acum este rândul meu să fiu supărat. Alerg pe tine ca un turbat, te frământ sub călcâie, de departe, în gând, ca nu cumva să cadă și asupra mea buza aia de jos cu toate supărările ce le arată. Ai reușit să te îmbraci. Þi-ai aruncat pe tine rochia verde ce neapărat, dar neapărat, trebuie să aibă pe ea, în dreptul sânilor și dacă nu, pe oriunde, cel puțin două floricele. Þi-ai pus și eșarfă, tot verde, și un brâu albastru ce te taie în două ca o seceră, se unduiește răsfirând irizațiile azurii cam peste tot verdele. Þi-ai pus și pălărie. Pe ea, ca într-un ierbar, atârnă fructe de pădure uscate, conuri de brad și zborul stolului de păsări ce nu mai sunt flămânde acum. E rândul meu să te mângâi și să-l fac gelos pe soarele ăsta care nu încetează să-ți facă avansuri. Arde de ciudă și ne topește de sus ca o bucată de jar căzută pe creștet. Ești prea înfofolită pentru gusturile mele, pentru nebunia mea pentru nud dar, ca să-mi marchez prezența și posesiunea, mă mulțumesc și cu această priveliște. Ieșim la cumpărături. O frumoasă ca tine știe să facă cumpărături. Eu undeva în spate, încărcat de nerăbdări reținute, tu cotrobăind prin toate alea, ore și ore. Soarele ăsta este un imposibil! Te luminează mereu (ce-i drept și eu simt o satisfacție), dându-ți nuanțe care mai de care mai fermecătoare în timp ce tu, din raioanele cunoscute de tine, îți alegi și te îmbraci pe rând în diverse chestii, toate verzi și neapărat cu motive florale. Ba floare-floare, ba un cocean, ba o prună, ba un cais înflorit. Ești minunată cu orișice dar mă exasperezi cu atâta mișcare și forfotă a nuanțelor. Obosesc. Se face răcoare. Probabil soarele, lehămisit de atâta nereușită, ți-a întors spatele. Te umbrești pe de-a-ntregul. Caști. Ești groaznică! Somn și iar somn. Te dezbraci întorcându-ți fața de la mine, de parcă nu te-aș ști toată-toată, și, aruncând pe unde-ți vine straiele, te întinzi pe spate cu mâinile sub ceafă. Parcă ai uitat de mine. Sânii fac cerului cu ochiul și pe pântecul tău poposește un stol vlăguit. Zâmbești știind că undeva prin apropiere, stau eu nebun de atâta frumusețe, de atâta încăpățânare, frânt de oboseală. Părul ți-e roșu, ultima ocheadă a soarelui. Sprâncenele arcuite, două indicatoare a „tu încă ești pe aici?!”, îți conturează ochii plin de mirare. Unul din ei, indiferent care că amândoi mi-s dragi, clipește hoțește chemându-mă aproape. Nu vin! Te las să adormi singură. „Asta este!”, parcă îți spui. Noaptea coboară peste tine. Adormi fără greutate. Din când în când piciorul îți tresare din cauza căderilor din vise. Te învelesc că ți-e frig goală. Plapuma, cu floricele adormite și cu greieri, te face și mai frumoasă. Răsfățato, zâmbești în siguranță simțindu-mă aproape. Îmi fumez ultima țigară. Cu mișcări mute îmi strâng șevaletul, culorile și schițele tot începute și neterminate. Ai fost o neastâmpărată toată ziua. Este noapte și eu îmi spăl mâinile la lumina țigării de verde, de albastru și neapărat de câteva floricele. Plec la atelier pentru a încerca să termin ce n-am putut face toată ziua. Ajuns, știu că și mâine este o zi. Ies în curte și, pe rochia ta verde câmpie, undeva între coapsele tale adormite, îmi întind hamacul.

Pan
20.09.2002