Ma privesti cu atata uimire, in timp ce imi scot valul de pe fata. Ai vrea sa ai puterea sa gusti, macar un pic din acea hrana pe care numai sufletul tau stia sa o aprecieze. Mintindu-te, inchizi ochii si musti usor, cu infrigurare, dorind parca sa-ti dovedesti ca ai dreptate sau ca poti fi si altfel decat curat. Ce este? De ce ai ramas impietrit? Fericirea din ochii tai m-a facut sa-ti ofer atat, asa ... nimc altceva. De fapt nu cred ca stiu sau nu vreau sa aflu cum e sa inchizi ochii. Eu sunt astfel si am cautat uimirea ta, dar nu si teama de care mai tarziu ai dat dovada. Ma asteptam sa nu fie usor, ca va trebui sa-ti port in palme sufletul brazdat de riduri adanci, pe care tu le numeai “riduri de expresie”. Stiam ca va trebui sa le mangai cu lumina sufletului meu, pana se vor vindeca, dar nu ma asteptam la neptutinta ta. Te credeam mai puternic, mai intelept.

Atat de mult imi doresc sa te trezesti. In camera e cald, am asezat toate lucrurile in ordine si am inchis fereastra ca sa fie liniste, macar cat stam acasa, doar noi doi. Tu insa continui sa dormi, iar eu te privesc. Nu stiu ce visezi, dar cu siguranta nu e un vis frumos, altfel nu ai avea spasmele astea si nu te-ai incrunta atat.
Ma gandesc la noaptea trecuta in care, pentru o clipa, ai renuntat la masca ta si ai avut curaj sa mi te dezvalui. “E un om minunat!” mi-am zis. Clipa aceea imi da taria sa raman langa tine in timp ce dormi si nu mi-e teama ca o sa te trezesti dinou obosit. Suntem nascuti dintr-o clipa, mai tarziu traim pentru ea si apoi continuam ne hranim din rezultatul ei. E frumos si daca ti-ai aduna puterile, ai crede si tu dinou.

Ca un somnambul, te-ai ridicat din pat si nu stiu de ce, dar ma intristez. Probabil pentru ca m-astept ca ai sa dispari dinou, absorbit de confuzia cu care refuzi sa te lupti. Nu pot face nimic. Te sarut, iar usa se inchide in urma ta la fel de trista ca si mine. Acum in camera e rece si totul sta dezordonat. Nu a mai ramas decat un parfum al carui efect inca nu-l pot deslusi.