poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 734 .



ganduri
personale [ Gânduri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ancantc ]

2007-05-01  |     | 



Sunt zile in care ma tem de mine, traiesc observandu-ma cu atentie. Stiu ca sunt amenintata sa-mi pierd cunostinta. De aceea trebuie sa-mi gasesc tot timpul ceva de facut, trebuie sa fiu ocupata fara incetare. E jocul meu de-a furnica. Trebuie sa-mi interzic sa gandesc. Un singur tel: sa treca timpul, sa mai treaca o ora si inca una, ca sa ajung intr-un loc in jurul caruia sa nu fie vidul. Dar raul este viclean cateodata. Dimineata incepe bine. Am invatat sa duc o viata dubla. Gandesc, vorbesc, lucrez, dar in acelasi timp raman obsedata de tine, numai ca o anumita distanta imblanzeste prezenta ta, o estompeaza usor ca intr-o fotografie prost developata, invaluita intr-un nor de ceata. In asemenea clipe nu ma feresc de a ma lasa dezarmata; durerea mea este cuminte ca un cal de curse bine dresat. Si deodata – ajunge un singur moment – ca sa fiu surprinsa trisand. Esti aici. Glasul tau aproape de urechea mea, mana ta pe umarul meu, sau pasul tau la intrare. Sunt pierduta. Si atunci nu-mi mai ramane decat sa ma adun toata in jurul meu, asteptand sa treca acest moment.

In trupul meu incremenit, gandul incearca sa zboare ca un avion lovit, care se frange brusc si cade ca o lumanare. Nu , tu nu esti aici, tu esti acolo, in neantul inghetat, intr-o lume ce-mi este interzisa. Ce s-a intamplat? Cu ajutorul carui zgomot, carui miros , carei misterioase asociatii de idei te-ai strecurat in mine? Ma lupt cu tine si raman destul de lucida pentru a pricepe ca ce se intampla este ingrozitor. Dar chiar intr-o asemenea clipa sunt destul de tare ca sa te las sa pui stapanire pe mine. Tu sau eu. Tacerea camerei devine mai zgomotoasa decat larma cea mai mare. Este haosul din cap, panica din trup. Ma inrorc intr-un trecut pe care, parca, nu-l mai pot situa nicaieri si in care ma vad si te vad: suntem impreuna. Ma dedublez, eu raman cu tine, cealalta se desprinde de mine si reia de la inceput ceea ce incepuse sa fac inainte de aceasta clipa. Merg prin casa sau prin birou asa cum ar fi umblat prin oras un om care numai el singur stie, cu toata certitudinea ca se apriopie sfarsitul lumii. Pentru mine sfarsitul lumii este absenta ta. Savarsesc totusi gesturile necesare. Dar cum mai puteam fi aceeasi sau macar asemanatoare cu cea care fusesem? Ma privesc in oglinda. Nimic nu este inca inscris pe fata mea. Durerea o va marca mai tarziu, dar acum poarta inca toate semnele fericirii trecute. Imi doresc ingrozitoarea destindere de a putea plange in bratele tale, vorbindu-ti despre fericirea mea. Cum de nu vezi ceea ce gandeam ? As fi dorit sa am darul de a nu pricepe adevarul, de a-l ignora, sau darul de a putea opri ceea ce nu se opreste niciodata pentru ca este insasi viata, miscarea. Dar nu, eu voiam sa-mi asum tot ceea ce-mi daduse viata, oricum si in orice imprejurare. Esti absent cateodata. Vorbesc dar gandul tau…. Biata, frumoasa mea dragoste! Zilele mele curg asa cum curge Dunarea, dar pentru mine capatul drumului este aproape. Un cutremur de pamant, un acoperis care se prabuseste. Unde este accidentul binefacator, care m-ar putea aduce si pe mine in acelasi punct, in fata aceluiasi prezent lipsit de viitor?. Uneori stau la fereastra, privesc casele, oamenii care trec si pretutindeni vad scris : El nu va fi niciodata cu mine. Nu vad decat aceste cuvinte. Privesc o imagine, pe telefonul mobil, zambesc si sunt cu adevarat fericita in clipa aceea, fiindca tu esti acolo. Incerc sa izolez clipa aceea de tot restul, sa fac din ea o mica insula suspendata in timp dar nu reusesc, nu reusesc…

Era un gand, era un astazi fara maine, eram incercuita. Toate gandurile mele treze se izbeau de acelasi zid: fara iesire, drum inchis. Iesirea era una sindura: cea fatala.

Privesc uneori seara cerul. Sa urmaresc mersul lunii si al stelelor, a avut totdeauna pentru mine semnificatia unei vizite secrete facute universului din care fac parte, ceea ce insemna una din cele mai grave bucurii. Cand trec zile si nu te aud, stabileam dinainte urmatorul telefon intr-o stea, si de fiecare data mi se parea privind-o , ca vad firul dragostei mele: o linie luminoasa, sageata de catifea, dara de foc, pornind de la mine spre …tine pentru a se contopi in Orion. Adeseori contempland cerul noaptea, am putut realiza cu toata intensitatea sentimentelor, dar si cu toata luciditatea dimensiunile fericirii sau ale durerii mele; am avut in cel mai inalt grad constiinta despre ceea ce inseamna lumea si locul pe care il am eu in ea, singuratatea si perfectiunea dragostei. Si totusi intind mainile spre cer si raman cu mainile goale. Viata ta nu are nimic comun cu mine. Trebuie sa recunosc, mi se intampla des sa ma las cotropita de amintiri; le chem, le cer ajutorul pentru a putea continua sa traiesc, ma intorc spre mine insumi si scormonesc in trecut. Cateodata nu-ti pot ierta ca m-ai invatat sa iubesc. Ai dezertat, m-ai parasit. Din pricina ta nu mai pot suporta cenusiul cerului, ploile lui noiembrie, ultimele frunze de aur, copacii negri si despuiati in care altadata vedeam o fagaduiala a primaverii. Nu mai vreau sa vad zorile, crepusculele, fug de ele, ma cravasez ca sa pot privi soarele si clarul de luna. Eram usoara si grava, acum ma simt greoaie, ma tarasc in loc sa ma avant. Totul este efort. Nu-ti mai caut chipul niciunde. A fost un timp in care imi apareai de pretutindeni. Cum sa gasesc locul in care am fumat prima tigare privindu-te, cum sa vad peronul garii si sufletul sa nu-mi lacrimeze? Am de ales: sa fug de locuri in care te revedeam pe tine ori sa le infrunt. In multimea de oameni, in singuratatea unui drum , nu te vad decat pe tine. Ratiunea mea gonea nalucile, dar inima mea le cauta. Intelegeam astfel ca absenta poate fi in acelasi timp si prezenta. Ma intreb in fiecare clipa , nu numai cum mai era cu putinta sa traiesc, dau cum inima mea continua sa bata cand a ta nu a batut niciodata? Aud uneori spunandu-se ca iubirea ramane. Nu contraziceam pe nimeni: la ce-ar fi folosit? Dar imi spuneam ca unora le vine usor sa admita pierderea acestui sentiment. Incearca poate astfel sa-si intareasca convingerea in eternitatea propriei lor iubiri? Cei care se cunosc prea bine inceteaza a se mai iubi, spun unii, dragostea nu se poate lipsi de mister precum graul de soarele de pe cer. Dar misterul nu are nevoie sa fie cultivat. A-l intretine presupune a-i recunoaste, totodata si fragilitatea.. Iti vorbesc: glasul tau, gandurile tale, cuvintele de care te slujesti sa te exprimi imi sunt atat de cunoscute, de familiare… Si totusi tu esti un mister. Surasul Giocondei are ascuns in el mai putin mister decat oricare dintre gesturile tale obisnuite. Se intampla, exista astfel de clipe pline de har care te fac sa crezi intr-o perfectiune a lumii si care te fac sa crezi intr-o perfectiune a lumii si in care orice distanta dispare. M-am surprins atunci in astfel de clipe, dorind sa mi se curme brusc viata, pentru ca acea perfectiune sa dureze in vesnicie. Se pare insa ca numai infrangerea ne poate duce la sinucidere; fericirea ne indeamna sa traim. Nu stiu, dar inteleg ca odata atinsa perfectiunea, nu mai pot accepta recaderea in ciclul luptelor. Dragostea: un izvor, ceea ce face sa tasneasca izvorul menit sa fertilizeze o lume; uimire si incantare ca in fata unui miracol, dar care poarta in el amintirea lucrului dinainte cunoscut, o intoarcere in paradisul pierdut; impacarea materiei cu spiritul; descoperirea fortei mele dar si a fragilitatii mele; dragostea de viata si, cu toate acestea, indiferenta in fata mortii, o certitudine revelata pentru totdeauna, si totusi fluctuanta, fluida, pe care trebuie s-o recuperez in fiecare zi. Tu ai fost cea mai frumoasa legatura a mea cu viata. Si tot tu m-ai facut sa fac cunostinta cu moartea. Cand va veni nu voi avea impresia ca voi pleca in necunoscut pentru ca drumul imi va fi familiar, cunoscut dinainte din cauza ta. Nefericirea si moartea sunt lucruri indepartate, sterse, care vor veni intr-o zi, dar nu vor avea importanta si niciodata, si in nici un caz , nu vor putea stirbi sau intuneca desavarsirea unei clipe. Nu sunt fiinte carora orice obstacol le este inutil, iar altele care sunt invinse chiar inainte de a fi inceput lupta? Si toate acestea, nu sunt dinainte determinate? Astazi stiu ca nu pot fi decat neputincioasa in fata unei priviri de copil plina de nostalgie, ca si in fata celei care nu exprima decat incredere si nu intelege inselatoria. Cu cat ma intorc mai mult in timp, cu atat gasesc mai vie setea mea de fericire, convingerea ca fericirea este un drept al meu, ca si dreptul meu la viata, de care intr-o buna masura sunt responsabila. Imi amintesc de acele perioade lungi, intunecate si reci , cand cu gandul la tine, ghemuita toata in mine insumi, cu dintii inclestati resimteam tristetea ca pe o rusine; voiam sa ma vindec de tristete ca de o boala, in timp ce bucuria pe care-o incercam mi se parea dreapta si frumoasa. Mai tarziu am inteles ca o buna parte din fiinta mea este determinata de sensul pe care il acord acestei notiuni de fericire, care nu este numai confortul spiritului si al trupului.. As vrea sa mai pot simti astfel si astazi. Mi-ar parea ca un act de fidelitate fata de mine insumi, deci si fata de tine; ma adresez miracolului, il chem: sa ma trezesc fericita si usoara. Dar stiu ca s-a cutremurat pamantul, crapatura exista, face parte din noua mea geografie, o cunosc, dar as vrea sa inceteze de a mai sangera.

Ce poate o fiiinta ca mine sa-ti daruiasca? As vrea sa-ti daruiesc, ca amintire sau poate ca un ramas bun visarii mele , daca nu - ca o rasplata tie- ceva ce sa nu poti sa uiti niciodata. Acel NICIODATA ! Dar acum cand nu ma mai am decat pe mine , am sa-ti daruiesc o lacrima,. E tot ce am mai curat si pur in mine . O lacrima de lacrimi.

Mergi cu mine la birou? O intrebare naturala care nu ascundea nimic in ea. Si totusi cata bucurie poate aduce o singura intrebare. Care e problema? - sunt intrebari pe care gura mea le rosteste fara sa mai gandeasca daca sunt cuvintele mele sau nu. Stiu acum ca vei fi alaturi de mine si voi avea certitudinea unui cuvant de alint sau o dojana, si totusi…

Am pus pe hartie tot ce am scris pana acum pentru tine si am convingerea ca nu ma voi opri aici. Daca intr-o zi toate aceste trairi vor fi grupate intr-un caiet , va fi al tau pentru tot ce mi-ai oferit intr-un interval atat de scurt. Hotararile importante se iau intr-o secunda. Am crezut ca…

Nu mai conteaza ce am crezut. Nu stiu daca te voi putea ierta vreodata ca m-ai scos din ritmul si viata pe care am avut-o. Ti-am scris intr-o noapte ca ma ingropi. M-ai invatat sa iubesc, sa vibrez de dor si sa simt pentru prima oara in viata ce inseamna sa doresti pana la disperare. A fost prea frumos ca sa dureze sau daca vrei prea frumos sa fie adevarat. Am trait in acest timp cu o intensitate pe care nu o credeam posibila. E cazul sa redevin aceea fiinta cerebrala , care va face intotdeauna ceea ce trebuie. Dorintele nu mai conteaza acum . Pentru o clipa am uitat ca sunt inainte de toate fiica, sotia si mama cuiva. Am fost ANCA . Acum nu mai sunt nimic. Iarta-ma tu caci eu nu pot s- o fac



E tarziu, sunt atat de trista incat simpla idee de a inchide ochii mi se pare sinucidere curata. Este prima oara cand accepti, fara sa faci nici un comentariu, sa te vad. De ce? Este o intrebare care mie nu-mi da pace. Sper ca nu din mila. Imi doream sa fii langa mine, sa-ti deschizi bratele si sa ma primesti, sa ma lasi sa pot plange linistita . Nu vreau decat atat, sa pot sa plang, sa uit de mine, sa uit si ca exist. Se intampla cateodata sa visez cu ochii deschisi, dar.……. imi scriai aseara * Pe mine cui ma lasi?* E caraghios dar alaturi de * te mai nebuno* sunt cele mai frumoase cuvinte de alint de care am avut parte. Nu te inteleg, esti bun pentru o clipa ca ulterior sa te transformi intr-o secunda in pura rautate si cu toate astea as vrea sa pot sa-mi controlez sentimentele. Si totusi nu cred ca poti sa ma vezi, sau ca doreai sa ma vezi aseara. Iti multumesc c- ai avut tactul necesar de a nu-mi cere nimic si de a-mi oferi ce-mi doream. Stiu ca sunt momente in care iti este greu sa ma suporti, abia ma suport eu, dar ce nu inteleg este *** de ce ?*** De ce esti bun cu mine si atunci cand nu merit , de ce ma accepti in viata ta?

Imi este inca greu sa traiesc prezentul. Ader la el rareori fara efort. Nu mai stiu ce caut, caut raspunsul si el variaza de la o zi la alta. Cand trag adanc in piept o adiere de primavara, sau de fiecare data cand vin in contact cu frumusetea viatii si cand pentru o clipa ma mai pot bucura de ea fara sa ma gandesc la tine - caci absenta ta niciodata nu dureaza mult- ma gandesc ca dintre noi doi tu esti sacrificatul. Dar cand ma inec in durerea mea ca intr-o mlastina, cand ma simt diminuata de ea, umilita, imi spun ca aveam dreptate si ca a muri nu inseamna nimic. Ma contrazic singura fara incetare. Vreau si nu vreau sa sufar din pricina absentei tale. Cand durerea depaseste puterile omenesti si se arata fara un sfarsit posibil, as vrea sa mi-o domolesc, dar ori de cate ori ma lasi putin sa ma odihnesc, refuz sa pierd orice prilej de comunicare cu tine, refuz sa ingadui ultemei tale priviri sa-si piarda din intensitate, chiar de-ar fi sa obtin o anumita seninatate in acele clipe, chiar de-ar fi sa ma cuprinda iara, aproape fara stirea mea, dorul si dragostea de viata. Si asa, fara ragaz, fara odihna, fara sa ma opresc, oscilez tot timpul intre un punct si altul, inainte de a regasi un echilibru, fara incetare amenintat. Multa vreme va fi asa si accept situatia. Dar uneori ma cuprinde o oboseala fara de margini si pune stapanire pe mine teribila ispita de a depune armele, de a-mi cauta odihna. Iubesc pamantul in clipele acelea si gandul de a-mi face culcus inauntru, jumatate cartita, jumatate statuie nu ma sperie. Nu am reprezentarea intrarii in putrefactie, care ma obsedeaza uneori, imi imaginez o dezagregare fireasca, care nu are nimic inspaimantator. Luni de-a randul mi-am inchipuit ca daca voi reusi sa vorbesc din nou cu pasiune de orice altceva afara de tine si daca voi izbuti sa-mi fixez gandul pe o alta imagine decat a ta voi fi aproape salvata. Sunt insa zile in care realitatea ta imi scapa. Fericirea aceea, frumusetea aceea au existat intr-adevar? Au fost oare painea mea cea de toate zilele? Gandul meu refuza atunci sa se mai fixeze, zboara deasupra trecutului, ocoleste asperitatile, paraseste materia, carnea. Nu mai sunt decat posesoarea unui vis , tot ceea ce a fost fuga de mine, si descopar cum ia nastere acea frumoasa idealizare, acea amintire ingaduitoare care schematizeaza totul putin cate putin si tine loc de adevar, acea tradare cu atat mai usor de suportat, cu cat nu mai esti prezent pentru a contrazice imaginea suava care se faureste in mintea mea. Ating o falsa seninatate, indepartandu-ma in acelasi timp de adevarata intelepciune, care este ardoare, inteligenta si luciditate. Te chem si ma arunc in trecut pentru a nu te pierde

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!