Nu e păcat să nu fi tu însuți? Nu e păcat să nu-ți folosești talentul în fiecare clipă a zilei, cu fiecare ocazie ce se ivește? E păcat. E mare păcat…
Nu știu cum îl cheamă. Și îmi pare rău că nu pot să-ți spun. Merită pomenit. Dar nu-l știu. Să spunem că e nesemnificativ, cu toate că, în cazul de față, chiar e… mă rog, asta ca să nu mă simt chiar atât de prost. Oricum merit. Dar să nu mă îndepărtez de la subiect. Mi-a atras atenția cu toate că nu îl cunosc foarte bine… Din păcate e mut. E surdo-mut.
Stăteam la masă în Lord’s, cu aceleași hârtii din fiecare zi, cu același pachet de țigări, cu aceeași bere, cu aceiași prieteni voit absenți. Eram singur. Foarte bine. Tocmai primisem niște desene de la Alexandra. O știi, e cea care a expus aici… printre rânduri… Apropos, mulțumesc Alexandra! Mă uitam, așadar, retrospectiv peste desenele tocmai primite. Nu cu mult timp în urmă, schimbasem două vorbe cu un anume “prieten”. O cunoștință mai veche. “Ce faci? – Bine, tu? – Și eu… (privire evazivă ce te-ndeamnă să închei conversația, după care un ceau reciproc)…” Sec. Prieten. Sec. Dar asta e… Asta a simțit el. Atât a putut spune. E bine că măcar a putut spune. Alții nu pot… El, de exemplu, persoana despre care vorbeam mai devreme, nu poate. El încearcă. Pronunță tăcut. Scrie…
Auzisem despre el că ar fi pictor. Foarte bine, un artist. Doamne-ajută!Îl vedeam destul de des pe-aici și tot timpul ne salutam amical, ne strângeam mâna și ne zâmbeam. Eu respectuos. E un artist. El, nu știu. A, l-am văzut și la teatru, în public. Da, trebuia menționat. Nu am schimbat niciodată o vorbă. Nu pentru că nu se putea… Pur și simplu… nu am comunicat prea mult. Azi însă, a fost altfel.
A intrat, a salutat câțiva prieteni, după care a trecut și pe la mine. Am dat noroc și ne-am zâmbit ca de obicei. Respectuos. A văzut că mă uitam la ceva. I-am arătat desenele. A stat, le-a privit pe toate, le-a admirat, după care i-am explicat pentru ce sunt. Comunicasem deja. Foarte bine. Ne-am salutat din nou și a plecat la baie. M-am reîntors la treaba mea. După puțin timp, s-a întors de la baie și a venit din nou la masa la care stăteam. A căutat prin mapa mea o hârtie goală. Prima era cartonată. Nu a luat-o. A mai căutat și într-un final a găsit una. A scris ceva. Mi-a dat să văd. În sinea mea, am fost șocat. Mi-a plăcut. Toată situația era extraordinară. Mi-a plăcut enorm. Am continuat acel dialog pe foaie cu acest om cu care comunicasem în adevăratul sens al cuvântului pentru prima oară. Nesemnificativ ce a urmat. A fost plăcut. Necomunicând cu el până atunci, pot să spun că era oarecum un necunoscut. Cu prietenul meu de mai devreme, comunicam. Vorbeam. Și discuțiile erau aceleași… în fiecare zi… El, artistul, fără să mă cunoască, fără să poată vorbi, a folosit foaia pentru a spune ceva. Și a spus. A spus ce alți posesori de grai nu spun, poate, niciodata. Le-o fi rușine… Or fi stând mai prost cu cuvintele? Cu expresivitatea? Cu vorbitul? Cine știe…
El, un pictor surdo-mut cu care nu mai comunicasem până acum, a scris exact ce a gândit. A spus, exact ce vroia să spună. Fără teama de-a părea ridicol…
Sincerele și umilele mele felicitări, domnule, sincerele și umilele mele felicitări…

P.S. : Scrisese "Mirosul culorilor mi-a tulburat simțurile, azi în atelier"...
31 octombrie 2006