Just a perfect day
you made me forget myself
I thought I was someone else
someone good
(Lou Reed)


Pentru că tu îmi ziceai mereu că se poate, că cerul poate să fie mereu albastru, pentru că deasupra plafonului de nori cerul e mereu senin, eu începusem să te cred. Mai ales când făceam îngeri în nisip și când stăteam cu fața în sus sub soarele de septembrie. Era una din zilele mele libere, știi, când le spui tuturor că ești bolnav dar de fapt tu te simți foarte bine, și ești mândru că ai reușit să sfidezi sistemul cu atâta seninătate și să nu fii prins cu mâța-n sac. Îți dai seama că sistemul știe că îl sfidezi... dar ce mai contează?

Eu în ziua aia eram liberă.

La început, am pozat pescărușul. Stătea pe marginea blocului din față și tot aveam impresia că o să cadă pentru că se apleca mereu, nu știu de ce. Dacă tot stai cocoțat pe un bloc de opt etaje, oricum vezi tot, absolut tot, până la mare, și de ce mai avea nevoie să mai privească în jos, n-am priceput. Oricum, la mine nu voia să se uite, mai ales când îndreptam aparatul asupra lui, cred că îi era rușine de fața lui de poză. Așa că m-am mulțumit cu ce am primit, cu un pescăruș care se uita rușinat în jos, sau în stânga, sau în dreapta, numai la mine nu, pe un fond atât de albastru încât aveai impresia că e o pasăre împăiată luată din Antipa și pusă în fața unui panou de carton pentru vreun calendar cu anotimpuri.
După aia m-am pozat pe mine, și am rezovat dilema timidității pescărușului, pentru că numai în pozele în care nu ma uitam la cameră sau în care nu-mi puneam fața de poză ieșeam bine. Era deja primul semn evident de inteligență. Din partea lui.

Și totuși încă ma sufocam pe canapeaua aia din balcon în care adormisem cu o seară înainte entuziasmând vecinii voyeuri care începuseră să dărâme tot prin casă în căutarea unui binoclu. La dracu, spunea ea, ți-am zis de un milion de ori să nu îl mai pui în sertar, niciodată nu-l găsesc când se mai mozolesc ăștia prin balcon. Hai mă lasă, se apăra el, crezi că or să plece undeva? Punem pariu că mâine dimineață îi găsim înghesuiți pe canapeaua aia? Da mă.... dar mâine or să doarmă...
M-am bucurat că n-am provocat divorțul cuplului de voyeuri când m-am trezit de dimineață din cauza soarelui care îmi bătea în ochi și i-am vazut chicotind la balconul lor de la blocul din față.

Dar n-a fost suficient. Trebuia să mă așez frumos în șirul oamenilor care urmează drumul ăla îndelung bătătorit spre plajă, numai vara, când asfaltul se topește și aerul e atât de încins, dar atât de dulce, încât simți că nu mai vrei nimic altceva decât să îl respiri până te saturi și te îndrepți spre frigiderul plin cu medicamente de sărbători, alea care calmează stomacul după vreo friptură sfîșiată cu poftă după post. Te-am admirat cum dormeai, dar pe prosop, în nisip, ai fi arătat și mai fain, și deja îmi imaginam cât de tare ar fi o poveste în care tu ai adormit în nisip la două după-amiaza și te-ai bronzat numai pe o parte. Și cred că o să mă simt pentru totdeauna înșelată de povestea ta de iubire cu mingea de volei care mă pocnea uneori în cap când meditam mai profund, așteptând să obosești și să mă lași să te adorm, pentru că din cauza ei nu am putut niciodată să povestesc cât de tare arătai bronzat numai cu fața în sus.

Prea cald în luna asta a trotuarelor fierbinți.

Habar nu aveam că meduzele sunt fosforescente. Poltergeist sau Alien? Încă nu m-am hotărât cu ce să compar senzația de groază pe care o aveam când le vedeam plutind în jurul meu, fără nici o grijă, prin valuri. Apa era la fel de întunecată ca cerul, ca norii din care ploaia curgea rece, mai rece decât marea. Și știi... cu cât ai mai puține haine pe tine cu atât imaginația ți-o ia razna mai tare atunci când le vezi în jurul tău, liliputani albaștri și insensibili. Eu eram goală.
Pe urmă am înțeles, când încercam să ajung acasă și să mă arunc în cada fiebinte cu apă, de ce toate filmele astea care se derulau în creierii mei încinși aveau happy-ending. Meduzele nu-ți fac nimic atunci când te simți plin, iar goliciunea e doar un experiment superficial care implică aruncarea hainelor sub o mantie de ploaie, pe nisipul ud. Doar când nu ai nimic pe dinăuntru te pot răni, le simți cum îți alunecă pe sub piele și îți pătrund în interiorul corpului, se stabilesc acolo, sunt promovate la slujbă, se căsătoresc și fac un credit pentru o casă în care să își crească familia, u know... just what any other middle class jellyfish dreams of.

A fost ultima oară când am facut baie în nopțile cu miros de odorizant de mașină și de o anumită cremă de mâini care între timp a început să iasă din ce în ce mai greu din tub.

Nimeni, doar noi. În ziua mea liberă, tu și cu mine. Fără meduze, fără vecini. Era septembrie, apa rece și aerul ușor, fără nimic apăsător care să te împingă înspre satisfacția masochistă a mării care îți provoacă șocuri hipotermice, dar fără de care nu te simți complet, fără de care oamenii din jur te arată cu degetul râzând, he he, stă și se coace pe uscat. Soarele ăsta merita un premiu, era prea calm, și cald în același timp, prea melancolic, dar vesel, ca un apus perpetuu, fără teama că o să se facă frig ori întuneric. Așa că l-am lăsat să ne vadă pe amândoi cum făceam îngeri în nisip cu bucuria unor copii care se joacă în noroi. L-am lăsat să ne ardă pe amândoi pe o singură parte. Ehe, în zilele alea împărțeam chiar și aceeași parte care să fie arsă de soare. Iar el, soarele, avea să fie norocosul care să poată spune povestea la o bere, într-o seară caldă, la o terasă cu arome de grătar.

După care septembrie s-a terminat, iar cerul nu a mai fost niciodată atât de albastru. Sau poate că mi-am dat eu seama că, deși deasupra plafonului de nori e întotdeauna soare, trebuie să fii într-un avion ca să-l vezi.