Nu știu dacă să vă povestesc sau dacă să aleg o culoare, roșul ar fi cel mai potrivit pumnilor mei. Am avut un vis. Se făcea că paltonul maro avea manșetele mânjite cu plăcintă de vișine. Nu-mi aduc aminte când se întâmpla asta, dar în jurul meu copiii se strângeau de mâini râzând și mușcau cu poftă din turta dulce pe care buzunarele orașului o vindeau pe câte un tropot de cai.
Câteva străzi mai încolo, Catrin, domnișoara din colțul străzii își usucă în orele dimineții rochia pe care seară de seară o plimbă elegant prin parcul dinaintea podului spre dincolo. În lumea ceasului lung și ochiului de piatră, unde doar ea putea trece spre orologiul ce bate între doisprezece și treisprezece, repetând aceleași secunde triste, îngrămădite, în singura piață deasupra căreia s-a oprit cu mult timp în urmă, o lacrimă din piatră. Dedesupt, pleoapele ochiului din mozaic pot clipi fără să te lovească doar dacă-i plângi și Catrin ascundea multă tristețe.
Dar nu-i pasă! Trece dincolo rotindu-și umbrela pornită din manușile albe dantelate și picură din suflet, ca și cum ar pierde câte puțin din ea, să ne lase mai frumoși.
Asta cântă în fiecare duminica când sărbătoarea se pune în geamuri cu multe flori și zâne colorate.
Si azi e duminică…si suntem frumoși!