Cum ai putea să analizezi singurătatea, incertă și vidă, esența ei indescriptibilă, decât doar vazută prin prisma unui subiectivism uman. A înțelege abstractul singurătății e similar cu descrierea tăcerii care există in mișcarea celor ce nu pot vorbi.
Și dacă tăcerea își găsește moartea în gest, sau rămâne pictată simbolic între versete de poezie de ce să nu încercăm a concepe singurătatea prin filtrul fin al sentimentelor și al melancoliei, a încerca să întreci o limită pentru a înțelege ce sunt sau ce suntem? individualități într-o solitudinară existență cu căi care se interesectează și ne fac să ne lovim unul de altul după un vag scenariu al sorții, sau poate noi ființe colective nu putem exista în afara influențelor și pulsurilor sociale?
În clipe în care iți pierzi esența în așteptare sau încercând să invoci uitarea trecerii inevitabile a clipelor vine ea, o iluzie palidă a rațiunii, singurătatea, cineva o așteaptă, o botează - muză sau plictiseală, altcineva se refugiază în temeinice încercări de a-și ignora esența umană, încercând să viseze veșnicia și să omoare rațiunea prin monotonia mișcării. Ignorând sau înfruntând poți să îți păstrezi ego-ul, diferența e doar în numărul celor care rămân psihologic intacți din fiecare din aceste două grupe, cei puternici există, cei slabi se dedică disperării și dispar în timp încă de cu viață, devenind monumente vii ale cărnii, pierzându-și într-o ardere instantanee capacitatea de a înțelege, sau după cum știm: „cogito ergo sum”.
Singurătatea, o moarte a spiritului, cei ce o vad și o concep nu mai sunt la fel, poate e un dar de a putea să înțelegi, sau un blestem, nu o știe nimeni...