Când ești copil și ieși în fața blocului în pantaloni scurți, prietenii te strigă Fleo. Realitatea mea a început într-o vară pe 2. Încă mai simt gustul cireșelor de mai din burta mamei. Poate că le purtam cercei, dar lumea mea era prea strâmtă să-mi mai aduc aminte ce-a fost înainte de lumină, doar gustul rămâne.
Iubeam benzile desenate și colecționam ca mulți alții revista Pif. Numele îl avea probabil de la cunoscutul serial Pif și Hercule. Doi tâmpiți pe care eu și fratele meu îi imitam cu o deosebită plăcere. Acum nu mai știu care era unul și care altul, dar la sfârșitul episodului ne alegeam cu plasturi pe frunte și râdeam fără griji.
Pe coperta din urmă mă regăseam alb cu buline negre și aveam o freză ciuntită, pe care și soarele o ura. Mă întindeam doar pe câte o pagina, dar era bine ca o aveam și pe asta. Mă chema Leo.
Ãsta era personajul meu preferat. Pentru el îmi vindeam penarul, stiloul și nu mă duceam la școală în chiloți. Și tot pentru el îmi umpleam dulapul cu Pif, iar cărțile de școală toate aruncate pe jos așteptau să fie deschise. Doar tălpile mele le mai îndoiau colțurile ca niște semne să știe că încă îmi mai sunt.
Prietenii m-au strigat Leo. Leo în sus, Leo în jos, până-ntr-o zi! A vrut unul să-mi zică ceva de fes, de poreclă, și a ieșit Fleo. Omului i-a plăcut și a insistat.
- Fleo! Fleo! Ce mișto!
- Să-i spună cineva ăstuia că nu-mi place…și atât mi-a trebuit.
Toți m-au strigat în cor, Fleoooooooo!
Așa mi-a rămas. Acum nu-mi mai aduc aminte amănunte, dar cam așa a fost. Oricum eram în fața blocului și-mi trăiam copilăria. Pe atunci nu știam că-i scurtă.

…