încerc să-mi imaginez timpul ca o continuare a neființei
de cele mai multe ori reușesc
ceilalți se miră și trec.
ți-e tot mai teamă că încep să-ți fiu asemenea
te închizi în trupul tău aspru
și mă înduri așa nebună înlăuntrul tău

uneori ne împreunăm în tăcere ca doi morți
incestul acesta ne era hărăzit
te știam din mine
de aceea urlam

oamenii cred că sunt liberă
îmi aduc plânsetul lor
și mă imploră ceva.
nu le văd fețele
sunt rânduri groase de lacrimi încremenite
între ei și mamele lor
nașterea se transformă în cuvinte
e mai simplu așa
fără trup
ne măsurăm umbrele
nici măcar nu știu cine ești
de când ai adunat în ochi toată absența din lucruri

mi-e teamă că va fi iarăși toamnă
și că iarăși nu va fi ziua ta