Printre codri de aramă, pe cărări de el știute
Se plimba un fecioraș dorind dorul să și-l uite.
Avea douăzeci de ani, abia-i ieșise mustața,
Dar pe față se vedea că l-a încercat viața.

S-a născut în codri, deci, părinții i-au spus Codruț,
Și din codri de aramă, i-au făcut atunci pătuț.


...........................................................................

Ce griji deci, putea să aibă, un fecior atât de mic?
Vă spun eu dragi copilași dacă așteptați un pic....
Fiind orfan de părinți cu o mătușă a rămas
Frați avea, plecați în lume, toți chemați de-al vieții glas

Avea casa ascunsă-n codrii, pe un petec de pământ
Acei codrii si mătușa este tot ce-avea mai sfânt
Și-ntr-o zi, Codruț porni cu un băț la pescuit,
Știa el un loc ascuns unde râu-i liniștit

De la casa lui, Codruț, avea de mers un ceas jumate'
Pân' la locul de prins pește, cu ape line, curate.
Ajuns la locul lui ascuns, tare de tot s-a minunat,
Zărind acolo-o fetișcană, ieșită pare, la scăldat.

Și tot privind la trupul ei, unduitor în ape,
De dulcea vrajă a copilandrei, el nu putea să scape.
O dată numai o văzu-se, și-o dată o privii
Și-atunci pe loc pe acea fată, Codruț o îndrăgi.

Călcând greșit, pocnii un vreasc, iar fata tresării,
Ieșind din apă, se-mbrăcă și-apoi la drum pornii.
La locul său ascuns, Codruț de jeci de ori venii
Dar fata visurilor lui, el nu o mai zării.

Și supărat, și mohorât, și-nfășurat în teamă,
Întrebă codrii, luna, cerul, pe fată cum o cheamă.
Întrebă-n stânga-n dreapta, degeaba, neprimind răspuns,
Codruț se închidea în sine fiind de nepătruns.

Mătușa îl citii de mult, tot încercând a-l iscodii
Săraca, întâi crezu că el se și îmbolnăvii.
Deci cum spuneam, știa acum ce boală el avea,
era bolnav doar de iubire, de dor el suferea.

Știind o vrăjitoare bună, ce-avea sălașu-n munte,
Pornii spre ea biata mătușă, nepotul să-și descânte.
Își luă merinzi pe două zile, căci avea de umblat,
Iar pe Codruț îl lăsă-n casă, alb și întins în pat.

Iar după prima zi de mers ajunse dar la vrăjitoare,
Spunându-i păsul, ea-i dădu' pentru Codruț licoare.
Vrăji nu-i facuse nimeni pe fată să o placă,
Licoarea era bună doar, puteri Codruț să-și facă.

Ba îi mai spuse că fecioara, Cristina era botezată,
Și că e fică de-mpărat îi spuse tot-odată.
Luându-și apoi rămas-bun, pornii și ea spre casă,
Iar vrăjitoarea îi ură, drum bun și cale-aleasă.

Și îi mai spuse să-l trimită și pe Codruț la ea
Că sfătuindu-se amândoi va ști ea ce să-i dea.
Pornii dar dis-de dimineață și-ajunse-acasă pe-nserat,
Iar pe Codruț tot alb îl găsii si tot întins în pat.

Apoi ea prepară licoarea cum baba-i poruncii,
Iar dup-o zi și înc-o noapte Codruț își reveni.
Apoi mătușa-i spuse lui, chiar tot ce a aflat,
Și cum o cheamă pe fecioară, că-i fică de-mpărat...

Că stă la două săptămâni, de-aici de mers călare
Și c-a ajuns prin partea asta din pură întâmplare.
Că el avu' noroc atunci că nu l-au prins străjerii,
Că fata nu l-a dat de gol cum nu l-a dat uitării,

Și îi mai spuse că bătrâna, când el o fi vioi,
Să meargă până pe la ea, se se vorbească amândoi.
După trei zile de atunci, de tot își revenii
Și luându-și tot ce-i trebuia, la drum Codruț pornii,
Își sărută cu drag mătușa dorindu-i tot ce-i bun
Apoi pornii la drum cu traista-i, într-un băț de alun.

Pornit de dimineață bună, după o zi dogorâtoare
Ajunse-n mult târzie seară la baba vrăjitoare.

- Da bine ai sosit Codruț, haide, poftește-n casă,
Iar gândurile rele, dorul, afară tu le lasă.
Știu că iți e tare foame și că ești rupt de oboseală,
Dar până îți aștern eu masa, te du' dar și te spală.

Apoi am să îți fac și patul, văd că ești obosit,
Avem timp să vorbim destul, mâine la răsărit.

- Mătușa a zis să te ascult, iar eu nu calc a ei cuvinte,
De-acum vorbele tale fi-vor și pt mine sfinte.
Acu nu-i vorba de-oboseală, de foame, maică-bună,
Ci este vorba doar de fată, cu ea să fiu împreună.

Mâncă, iar mai apoi Codruț se du-se, se culcă,
Iar baba somnul lui Codruț cu cărbune-l descântă.
Îi și făcu mai multe vrăji ca să prindă putere
La drumul care i-se-asterne, de toate se vor cere.

La răsărit Codruț era cu mult mai odihnit,
Mâncă și-apoi se puseră din nou pe povestit,
Atunci bătrâna lui îi spuse cum si ce trebui' să facă
La domnie să ajungă și copila să îl placă.

Tatăl ei nu i-o va da, deci va trebuii s-o fure,
Iar apoi al ei părinte va dorii s-o răscumpere.
Mâna fetei el s-o ceară apoi drept răscumpărare,
Iar bătrânul o să i-o dea, neavând alt prunc sub soare.

-Astăzi mai rămâi aici, însă mâine-n zori de zi,
La drumu-ți anevoios nu singur tu vei porni.
Am un cal la mine-n grajd, e bătrân, de timp uitat,
Dar de-i dai jar să mănânce, sa-ntrema că-i fermecat.

Þine și biciușca asta, să ai mare griji de ea,
De-i pușca din ea o dată din vare-n mic vei preschimba.
Iar pușcând de două ori, deci nu o singură dată,
Din tot ce ai făcut mic, va fi mare deîndată.

- Eu te ascult și am să fac precum ai poruncit,
Sperând că am să-mi ating scopul și visul mult dorit,
Mă duc acum ca să mă culc căci simt că-s obosit,
Iar soarele să mă găsească pe mâini' la drum pornit.

- Te du' Codruț să te-odihnești și-ți urez noapte bună,
Căci uite-a apărut pe cer și mândra noastră lună.
Iar după ce el adormii, cu jarul încă-n foc,
Ea pe Codruț îl descântă, să aibă doar noroc:

Vrăji ușoare,
Vrăji cu sare
Vrăji cu foc,
Vrăji de noroc,
Pe Codruț să-l ajutați,
Pe drumu-i lung să-l purtați,
Ca vântul voi să mi-l duceți,
Ca gândul să mi-l aduceți,
Vrăji cu sare, vrăji cu jar,
Dați-i puteri de stejar,
Vrăji ușoare, vrăji cu foc
Dați-i în dragoste noroc.

Iar după ce gătă' descântul, baba în grajd se du-se,
Și-n fața bătrânului cal, grămezi de jar ea puse.
Îi poruncii să îl asculte pe Codruț ca pe ea,
De ce îl iubea pe Codruț baba, nimeni nu prea știa.

În zorii dimineții deci, porni la cale lungă,
Un drum anevoios pe care, nu credea să-l ajungă.
Și merse două săptămâni pe un drum necunoscut,
Apoi văzu' un munte-n față, un munte ca de ne-trecut.

De cățărat pe el, nici vorbă, nu cred că se putea,
Iară apoi să-l înconjoare? Nici timp nu prea avea.

- Stăpâne, spuse harmăsarul, scoate biciușca dată,
Și-atinge acest munte mare, pușcând din ea o dată.

- Ai grai? Ce cal mi-a dat bătrâna, iar eun nu am știut,
Iar eu în două săptămâni, ce greu am mai tăcut,
Dar ai dreptate drag căluț, așa eu am să fac,
Iar după ce am să-l fac mic, îl bag la mine-n sac.

Zis și făcut, apoi Codruț, drumul îl luă în tihnă,
Și merse iar o lună-ntreagă, fără pic de odihnă.
Drumul era cu mult mai lung decât mătușa spuse
Iară Codruț fără speranță, pe al lui drum se du-se.

- Stăpâne, simt în nări acuma, miros tare ciudat,
Pe drumul pe care umblăm, de mult nu s-a umblat.
Este pămâtul Gheonoaiei, a Scorpiei surată,
Tare îmi este mie teamă c-o vrea ca să ne bată.

Dară când vor venii la tine, tu să pocnești din bici,
Că ai să le prefaci pe loc în două gâze mici.
Când vor fi mici, să îți promită, că nimic nu ți-or face,
Ele nu au mințit vreodată, și-napoi le vei preface.

Nici nu au gătat bine de vorbit, că norii se adună,
Că și apare Gheonoaia, cu Scorpia-mpreună.

- Da bun găsit străine, și ce vânt te aduce?

- Acuma să pocnești, cu vorba te vor duce
-Vai, ce-ai făcut voinice? De ce ne-ai micșorat?
N-am greșit cu nimica, doar te-am întâmpinat.
- Nu mi-ați făcut nimic, mi-e teamă că-mi veți face,
Am să vă fac la loc, de o să-mi jurați pace.

- Jurăm, jurăm viteazule, dar schimbă-ne înapoi,
Nu ne lăsa așa de mici, îndură-te de noi.

Zis și făcut, Codruț pe ele, la loc le preschimbă,
Apoi luându-și rămas-bun la drum se înturnă.
Iară depă ce încă merse o lună jumătate,
Ajunse la capăt de drum, ajunse la cetate.

Dar chiar era alai regesc, străzile erau pline,
Iar împăratul cu-a lui fică, urau la supuși bine.

- Uite-o căluț, uite-mi iubita, străluce ca lumina,
Spune-mi căluț ce tre' să fac? Cum s-o fur pe Cristina?

- Să-neodihnim întâi stăpâne, vom da ocol palatul,
Apoi vom trece a cunoaște supușii și regatul.
La miezul nopții-n ceas târziu, când ea va ațipi,
Ascultă-mă atent stăpâne, atunci o vom răpi.

- Că bine zici tu murgule, eu am să te ascult,
Să dăm ocol palatului, căci de-așteptat nu-i mult,
Da... uite ici iatacul ei, de unde dă lumina,
Acolo doarme mândra mea, frumoasa mea Cristina.

Uite că se făcu două ceasul, iar cocoșii cântau,
Codruț cu murgul său voinic, în taină așteptau.

-Urcă-te acum la ea-n odaie, acum să o răpești,
Eu tot aici voi fi stăpâne, aici tu mă găsești.

Codruț se suii iute sus, pe fată o răpii,
Iar șoapte calde de amor la urechi îi șopti.
Ea însă nu știa ce-i bai, și fără de răgaz,
S-a pus să strige iar acum e tot palatul treaz.

-Ce faci Cristina, de ce strigi? Nu ști cât te iubesc?
de dragoste, uite de asta, acuma te răpesc.
El repede, ieșind afară pe cal încălecă,
Cu dulcele-i trofeu în brațe, la fugă el o luă.

Dar s-au pornit urmăritorii, mai muți pe urma lor,
Înaintau urmăritorii, of cum veneau cu zor.

-Ne-ajung din urmă, vezi stăpâne, ei au cai odihniți,
Nu putem noi să ținem piept, suntem prea obosiți.
Aruncă-n spate muntel, preschimbă-l cum a fost,
Să-l urce, nu pot, să-nconjoare, pierd timpul fără rost.

El scoțând muntele avut, făcut mic în desagă,
Pușcând din bici de două ori, oprii armată-ntreagă.

-Fugi înapoi la Gheonoaie, la ea om sta o vreme,
Fiind noi musafirii ei, n-avem de ce ne teme.

La Gheonoaie au ajuns, după prea mult umblat,
Abia acolo cei doi tineri au mai descălecat.

-Bună ziua Gheonoaie, eu te rog să ne primești,
Tu, cu Scorpia-ți surată, pe noi să ne găzduiești.

-Am să te primesc voinice că musafiri n-am avut,
De când s-a sfârșit pământul, de când lumea a-nceput.
Dar ia spune-mi cine-i mândra pe care-o aduci călare,
Așa frumusețe n-am văzut de când pe cer e soare.

-E fata unui împărat și tare o iubesc
Ea e pricina pentru care acuma eu gonesc.

-Bine voinice, spuse ea, ține această cheie,
În dreapta ta, de te uiți bine, palatul meu scânteie,
Mergeți acolo și veți găsii tot ce voi vă doriți
Ai mei cei mai de seamă oaspeți vă rog acum să fiți.

Eu am să stau la sora mea, să nu vă deranjez,
Mergeți cu bine, ședere plăcută, la toți trei vă urez.

-Îți mulțumesc, o, Gheonoaie, dar trebuie să ști,
Că nu ești chiar așa de rea precum se tot vorbi.

Tot mergând dar înainte, tare s-au minunat
Mândru mai putea să fie-al Gheonoaiei palat,
Și înăuntru au văzut aur curgând din flori,
Și s-au mirat văzând palatul mustind de servitori.

-Căluțule, să mergi în grajd, căci n-ai avut hodină
Servitori, să-i dați la murg, jar și-apă cristalină.
Iar tu Cristina, hai cu mine, să intrăm în palat,
Să ne-odihnim căci de odihnă, și eu am cam uitat.

Se duseră-n a lor odăi, și-au vrut să ațipească
Codruț era atât de-aproape visul să-și împlinească.
În acea seară dar, Cristina, nu a putut deloc dormii,
Ba chiar mai mult ca-n alte seri, în patul nou se zvârcoli.

Codruț avea odaia sa ușă-n ușă cu ea
Iar ea-n cămașa ei de noapte, a mers la el așa.

-Codruț te rog ca să mă ierți c-atunci eu am strigat,
îți jur de vrei pe viața mea, nu știu ce sa-ntâmplat.
Tu mi te-ai pus la inimiară de-atunci, de la izvor,
De mă iubești mă iartă dară, iertarea ți-o implor

Of dormi, dar dormi iubitul meu căci multe-ai pătimit,
Și viața ta doar pentru mine, ți-ai tot primejduit.

Gătând acestea de rostit, Cristina apoi plecă,
Intră-n iatacul ei, în pat, și-ndată se culcă.
Codruț când se trezii din somn, sculându-se din pat
De toate își aduse-aminte, dar credea c-a visat.

-Cristina, unde ești frumoaso, am să îți spun un vis,
Întâi crezut-am că-i aievea, că sunt în paradis,

-Să ști Codruț, ce-ai auzit, a fost adevărat
Eu nu am mai putut să rabd, așa sa întâmplat.

-Cum? Deci pân-la urmă nu ai fost supărată.
Că te-am răpit eu din cetate, de lângă al tău tată?

-Bine-ai făcut că m-ai răpit, căci tata e ciudat,
Zece ca tine să îl roage, el tot nu m-ar fi dat.
Să stăm o săptămână aici, să fim numai noi doi,
Apoi vom trimite-o solie la tata, înapoi.

Dar tare mult se mai iubeau cristina cu Codruț
Ea era iubirea lui iar el al ei drăguț.

Iar după acea săpămână chiar au trimis solie
Cum că Cristina vrea să fie a lui Codruț soție.
Dar împăratul nici n-a vrut de asta să audă,
Credea că sunt doar vorbe-n vânt, o glumă proastă, crudă.

Mai trimiseră o solie să-i spună împăratului
Vrea el, nu vrea, fie ce-o fi, ei nu așteaptă voia lui.
Dar uite că nici după asta, bătrânul împărat,
De cei doi tineri nu a fost deloc înduplecat.

Îi dădu solului să-i ducă Cristinei o scrisoare
Pe care ea i-o citi lui Codruț cu voce tare:

-"Draga mea copilă, unica-mi speranță
De ce-a trebuit să-ți găsești o zdreanță?
De tu mi-ai fi spus, ai fi putut să ai
La picioarele-ți, numai prinți și crai.
Întoarce-te înapoi, la bunul tău părinte
Eu îți promit că totul va fi ca înainte..."

-Of măi Codruț ce facem? Căci tata nu mă lasă,
Hai să plecăm de-aici, mergem la tine-acasă.

-Ba nu iubirea mea, așa? În nici un caz,
El trebuie să vrea, de voie, de necaz,
Să mai trimitem solul pentru ultima dată
De nici acum nu vrea, o să plecăm îndată.

-Bine, dar tu mă lasă să-i scriu și eu scrisoare,
Că poate așa găsi-vom, la dânsul îndurare.

-Fă cum crezi că-i mai bine și scrie-i ce dorești,
De vrei, am să i-o duc chiar eu, dacă poftești.

-Nu, să o ducă solul, o scriu acum, îndată,
Deja știu cum să-ncep, cu-n simplu "dragă tată".

-"Dragă tată eu te rog, să mă lași să mă mărit,
Nu vreau prinți sau crai părinte, ce vreau eu, eu am găsit,
Dacă zici că mă iubești, pregătește dar de nuntă
Căci noi am făcut de mult, cununia noatră sfântă.
Viitorul meu bărbat, e un 'prinț al codrului"
Alții nu îmi trebuiesc, căci eu mor de dragul lui.
Dacă nu mă lași îți jur, că veci n-o să mă mai vezi,
Știu că speri că eu glumesc, dar trebuie să mă crezi.
Tată, tu de mă iubești, fă-mi un bine și mă lasă,
El este iubirea mea, a lui vreau să fiu mireasă.
Este ultima solie, ultima mea încercare,
Dacă nu mă lași mă mărit, fără binecuvântare."

Solul merse de îndată, ducând la-mpărat scrisoarea,
Cum citea, se și vedea pe fața sa întristarea,

- Ce să fac cu-a mea copilă? Ce oare mai pot să fac?
N-am ce face dragi curteni, trebuie să-i fac pe plac.
Mai apoi rostii bătrânul cu juma' de vorbă frântă:
"Dragi oșteni și dragi supuși, să vă pregătiți de nuntă".

De îndată ce se-ntoarse cu acest răspuns solia,
Lui Codruț și lui Cristina mare le fu' bucuria.
Codruț a trimis degrabă sol la Scorpie să-i spună
După mătușa-i să meargă și după vrăjitoarea bună.

Gheonoaia se-oferii să le facă un palat,
În locul unde iubirea între ei sa-nfiripat.
Au mers cu toții-n cetate, chiuind cu mic cu mare
Și-au avut o nuntă mândră, cum nu a mai fost sub soare.

Iar când inelul l-a pus, codruț pe degetul ei
A făcut un jurământ scris pe frunzele de tei:

"-Jur să te iubesc pe tine
Și la rău cât și la bine,
Visul meu s-a împlinit,
Tu ești tot ce mi-am dorit,
Cât timp viață voi avea
Tu vei fi iubirea mea,
Iar în ceruri când voi fi
tot pe tine te-oi iubi..."

Iar Cristina când i-a pus, inelul pe mijlocar
A făcut un jurământ scris pe frunze de stejar:

"-Jur să fiu numai a ta
Cât timp viață voi avea,
Tu ești regele-mi ceresc
Doar pe tine te iubesc.
O să am grijă de tine
Și la rău precum la bine,
Jur pe bunul Dumnezeu,
Tu vei fi stăpânul meu..."

Ce nuntă a mai fost, ceva împărătesc
Pierduți de timp în spațiu, ei încă se iubesc,
Cei doi au învățat ce grea este iubirea,
Cei doi au tot strigat într-una fericirea.

Și după multă vreme, și după cazne multe,
Iubirea, fericirea, au prins dar să-i asculte.
Cristina cu Codruț, și astăzi mai trăiesc,
În gândul meu, al tău... al celor ce iubesc.